A trecut mai bine de un an de când Tesla Model 3 e parte din cotidian. Și n-am luat treaba asta ca pe un challenge. Din contră: cu ce ar putea să mă surprindă o mașină electrică atunci când știu cum arată viața mea chiar și în următoarele 6 luni.
În cazul de față, Model 3 mă ajută cu daily comute – ca să-i zic pe englezește. Parcurg (cam la două – trei zile) 100 de kilometri în regim mixt (urban și extra urban). În rest, drumurile în afara ariei cotidiene includ cei 280 de kilometri până în orașul natal și înapoi. Cam atât. Altfel, sunt legat de casă sau de deplasările internaționale și naționale, caz în care mașina rămâne “uitată” cu zilele prin parcări de aeroport sau pe la importatori.
Sigur, ai putea spune că m-aș descurca și fără mașină în condițiile date, doar că transportul în comun și programul în contratimp cu normalitatea nu mă ajută deloc să mă bazez pe autobuze, tramvaie sau metrou.
Revenind.
Singurul moment în care chiar e nevoie să-mi planific călătoria cu mașina electrică e cel care coincide cu concediul. Calendarul – destul de încărcat – nu-i neapărat prietenul meu, motiv pentru care, zilele libere sunt și ele alese atent.
Anul trecut, concediul de vară l-am făcut în Polychrono, Halkidiki (brațul Kassandra), Grecia. Anul ăsta am zis să revin în locul în care m-am îndrăgostit de vara grecească. Prin urmare, am votat Thasos.
Mai puține planuri
Am spus-o în mai multe rânduri: în acest moment, mașinile electrice nu sunt pentru toți. Și știi care e partea bună? Că încă poți alege din toate tipurile de sisteme de propulsie care îți vin în minte. Ai benzină, ai diesel, hibridul începe să prindă aripi, iar plug-in hibrizii fac cu ochiul celor care vor să taie din costurile cu combustibilul în zilele în care bat orașul în lung și-n lat sau fac naveta.
Și-acum să ajung la punctul principal: planurile. La o aruncare rapidă pe Google Maps, drumul pe care îl aveam de parcurs de acasă și până la cazare era de aproape 600 de kilometri. Ca să fiu precis, precis, 585. Și cum autonomia lui Model 3 Highland Dual Motor cochetează cu ce aveam eu de parcurs, singurul plan pe care mi l-am făcut a fost acela că n-am avut un plan. Simplu, nu?
Știam de la bun început că n-am cum să ajung cu un plin de energie la destinație – totuși, cele 34-37 de grade Celsius aveau să forțeze serios aerul condiționat, iar traficul de la cele două puncte vamale e întotdeauna un joc de noroc – dar în același timp știam și că 10 minute la o stație rapidă sunt suficiente ca să dorm liniștit la cazarea din insulă. Prin urmare am plecat la drum fără să am un plan clar. Am deschis aplicația PlugShare, am ales un punct la întâmplare – care mi s-a părut pe la jumătatea traseului – și cam aia a fost.
1 Decembrie – Thasos
Nu știu dacă are legătură cu maturizarea, dar m-am prins de un lucru: dacă plec în concediu la o oră normală “risc” să scap de trafic. Testasem asta anul trecut și a mers. Deci n-am schimbat cartea câștigătoare. De-a lungul anilor, am înțeles că și dacă plec la ora 4 dimineața tot obosit ajung la destinație (dacă nu chiar mai obosit și mai agitat). Ziua de drum e zi de drum și atât. Cel puțin pentru mine. Nu mă mai las păcălit de părerile care spun că “mai prinzi o după-amiază la plajă” că știu foarte bine că ajung la hotel și dorm dus două ore, iar după aceea tot la cină mă duc. Dar repet, așa sunt eu. Și sunt la fel de convins că există alții care funcționează mai bine pe un program pe care eu nu mi-l pot imagina. Cinste lor.
Să revin. Pornind de la ideea unui somn odihnitor înainte de plecare, mașina am mișcat-o din fața casei la 9 și jumătate. Am pus navigația să mă ducă spre o stație de încărcare din Haskovo, Bulgaria (v-am zis, am ales-o la ghici), și cam atât. Știam de la bun început că oricât mi-aș dori, Model 3 nu zboară și nu pot să fac drumul de aproape 600 de kilometri în mai puțin de 10 ore (aici am inclus și transportul cu feribotul). Știu că există și șoferi care pot mai repede și mai bine, dar tot de-a lungul anilor am învățat multe despre riscurile la care te expui (pe tine, pe cei cu care călătorești și pe cei din trafic) odată ce depășești viteza maximă cu 10, 20, 30 km/h. Tot în timp am învățat despre riscurile la care te expui dacă nu faci mici pauze, dacă ignori dungile albe de pe jumătatea drumului, și tot așa. Am o listă lungă, dar încerc să evit apariția comentariilor de genul “eu în 10 ore mă duc și mă întorc”. Știm și noi că nu-i adevărat, deci de ce să-i mai stresăm.
Revenind. Spre deosebire de alți ani, concediul de acum l-am făcut în aproape trei. Înțelegeți voi ce-i de înțeles. Prin urmare, sfaturile medicului au fost luate drept axiome, iar mașina urma să se oprească garantat o dată la 2 ore – 2 ore și jumătate, indiferent că aveam sau nu nevoi. Acum, ca să fiu sincer, oricum aș fi oprit. Nu de alta, dar traseul prin Bulgaria l-am făcut și în alți ani și-l consider plictisitor și, pe alocuri, periculos și foarte periculos. Deci un reset scurt n-a făcut rău nimănui.
Aparent, cartea mea a fost în continuare câștigătoare. Am trecut prin vama Giurgiu ca și cum România și Bulgaria ar fi făcut parte din spațiul Schengen (cu drepturi depline). 5 minute cred că a durat toată “nebunia” din vamă.
Și-acum am o teorie referitoare la cum se conduce în Bulgaria. Nu știu dacă are legătură cu nivelul cultural și de dezvoltare al țării (în general, nu punctual), dar în ultimii ani am observat ceva: odată trecuți prin vama Nădlac (sau orice altă vamă care face legătura cu vestul) mulți conaționali devin mari iubitori de reguli de circulație. O fi de la amenzi, de la modul în care impune vestul legea. Nu știu ce să zic (wink, wink).
În schimb, drumurile la sud de Dunăre devin un fel de cursă pentru supraviețuire în care cel mai mare și mai puternic câștigă. Șoferii se transformă într-un fel de zmei ale căror arme sunt flash-urile, mâinile ridicate în aer de fiecare dată când te-ai găsit tu, deșteptule, să mergi mai încet prin localități și, bineînțeles, privirile pline de ocară în momentul depășirii. Nu generalizez, ci doar scriu pe baza unor observații văzute la majoritate. Ce-i amuzat e că fix pe ei îi întâlnești o oră, două mai târziu, tot în spatele tău. Iar procesul se reia. După cum vedeți, în paragraful ăsta n-am făcut o segregare pe naționalități, pentru că am observat comportamentul ăsta și în cazul bulgarilor, dar și în cazul românilor, sârbilor și turcilor cu care m-am intersectat.
Dar să revin la drum. Prima oprire am făcut-o undeva la o benzinărie de la ieșirea din Veliko Tărnovo. Vreo două ore și jumătate (give or take) în care am mers brici. Nu tu dopuri formate de camioane, nu tu stat la vamă. Singura oprire prelungită (circa 10 minute) a fost în dreptul unor lucrări de toaletare a vegetației. Vă spun, am stat aici mai mult ca la Giurgiu.
Următorul punct intermediar era chiar oprirea pentru reîncărcarea bateriei. Am scris mai sus că am ales o stație din Haskovo, oraș aflat la 330 de kilometri de casă. Consumul până acolo? 12,8 kWh/100 de kilometri (foarte bun, în condițiile în care ventilația din scaunul meu a mers tot timpul, iar despre aerul condiționat nu mai are rost să precizez nimic). Am plecat de acasă cu bateria încărcată complet și am ajuns la stație cu SoC 41%. Stația (din rețeau Fines) era marcată pe hartă cu o putere de 300 kW, însă Model 3 a luat la lucru doar 140 kW.
În 24 de minute – pentru că fix atât a durat să primim două limonade și să terminăm câte un sendviș – bateria s-a încărcat până la 81%. Pentru curentul încărcat am plătit 60,23 de lei. Nu-i nevoie să ții minte suma asta pentru că o să fac la final un total cu cât am plătit pentru energia electrică.
Drumul până la Makaza nu-i deloc rău, iar singurele “dopuri” le-am întâlnit în traficul din Kărdjali. În rest, nespus de liber drumul.
Dacă la vama Giurgiu am avut timp să scot actele din portofel și să caut împuternicirea prin torpedoul mașinii (v-am spus și până acum, mașina pe care o conduc este închiriată pe termen lung, adică leasing operațional, de la Autonom), la Makaza m-am trezit ușor bulversat. Pentru că nu exista nicio coadă. Nimeni, nicăieri. M-am speriat cumva de vameși și ei de mine în momentul în care căutam ca bezmeticul actele.
Și dacă scăpasem așa ușor la vamă era clar că nici drumul până la feribot n-o să fie aglomerat. Unde mai pui că vreo 70 de kilometri sunt pe autostradă. Fir întins, cum ar zice pescarii amatori și profesioniști. Ultima pauză – v-am zis că am fost chitiți să ne oprim cam la 2 ore – 2 ore și jumătate – am luat-o înainte de intrarea pe autostradă. Fix 5 minute pentru o înghețată.
Unde-i lege e și tocmeală
Citisem și eu despre circulara dată de Ministerul Afacerilor Maritime și Politicilor Insulare din Grecia care spunea că mașinile electrice vor avea voie pe feriboturi doar dacă bateria este încărcată în procent de 40%. Circulara asta face referire și la vehiculele plug-in hybrid (aceeași limită de încărcare a bateriei), dar se aplică și mașinilor echipate cu GPL sau GNC (rezervoare pline în procent de 50%).
Motivul? “Pentru prevenirea și limitarea riscului de incendiu și deversare de gaze toxice.”
Pe tema asta au venit și au completat specialiștii de la ADAC. Experții spun că nu există nicio dovadă că electricele (indiferent dacă sunt sau nu implicate într-un accident) prezintă un risc mai mare de incendiu decât vehiculele cu motoare cu ardere internă. Aceștia adaugă că nu poate fi complet exclus ca o mașină să ia foc din cauza unui defect, dar acest lucru se aplică tuturor tipurilor de sisteme de propulsie. În schimb, experții ADAC bat monedă pe ceva la fel de important: scenariile care implică incendii ale mașinilor electrice diferă față de cele în care sunt implicate mașini cu motoare termice, iar multe echipaje nu au experiență în acest sens.
N-am făcut deloc energy management pe drum, dar cu toate astea am ajuns la urcarea pe feribot cu fix 40% baterie. Nimeni nu s-a sinchisit să-mi adreseze vreo întrebare referitoare la procentul din baterie. Și nu e ca si cum Model 3 poate fi confundat cu vreo mașină termică. Unde mai pui că mașina are și numere verzi. Am fost chiar și puțin îndrăzneț și am mers să-l întreb pe unul dintre oamenii care se ocupau de încărcatul mașinilor care-i treaba cu legea. Răspunsul a fost, citez: nu e treaba mea, e treaba autorităților să controleze la urcare.
Ca să închei povestea, la întoarcere, am urcat pe feribot cu vreo 75% SoC. De data asta, pe rampă a fost și un reprezentant al poliției transporturi maritime. Niciun gest și nicio întrebare nici din partea lui.
Ca notă de subsol: o parte dintre companiile care operează curse în apele Greciei (am verificat pe câteva site-uri) au publicat anunțuri prin care spun că vor efectua controale pentru electrice. Și cam atât. Când le vor aplica cu strictețe și pentru toată lumea, nimeni nu cred că are un răspuns clar.
Încărcarea pe insulă
Am fost puțin rebel și când a venit vorba de încărcarea pe insulă. În sensul că am deschis PlugShare înainte să plec, am văzut câteva stații și am închis aplicația. La cazare am ajuns după 9 ore și 40 de minute (ca să fiu minut pe minut), iar bateria era încărcată 34%.
Știam că lângă locul în care avea să ne petrecem concediul există o stație de 22 kW, iar pe o rază de 5 kilometri mai erau alte 2 stații funcționale. Ce am uitat, în primă fază, e că pot oricând să întreb dacă proprietarul are o priză de 220V disponibilă și dacă e dispus să mă lase să încarc mașina. Mi-am amintit în momentul în care am preluat cheile camerei, iar răspunsul a fost pozitiv. I-am explicat omului că-i pot arăta cât consum, că pot să reglez intensitatea curentului și, bineînțeles, că-i voi plăti curentul consumat.
În cele șase zile petrecute pe insulă am încărcat 72 kWh, 10 dintre aceștia la o stație și nu la priza de 220V. Pentru tot curentul am plătit doar 5,8 euro (28,9 lei), asta pentru că omul de la cazare mi-a spus că doar pentru atâta lucru (62 kWh) nu-i nevoie să achit nimic. I-am mulțumit, iar el a promis că până la anul pune și stații în parcare. Sunt convins că nu eu l-am făcut să se îndrepte spre gândul ăsta, ci cele 3 mașini electrice pe care le-a avut toată săptămâna în parcare. Cu o simplă stație nu câștigă neapărat financiar, dar poate să treacă de filtrele pe care posesorii de electrice le pun în momentul în care caută cazare pe site-urile de profil. Mai multe afișări, mai multe șanse de câștig (turiști cazați la el).
Cât despre cât m-am plimbat pe insulă? N-am exagerat, de ce să mint. Am vizitat câteva plaje mai retrase și neamenajate, vreo două sate din munți și o tavernă despre care știam că are mâncare bună. E destul de greu să dai peste tourist traps în materie de mâncare în Thasos, dar e la fel de greu să-ți găsești un loc unde să te simți bine cap-coadă. În total, în cele 6 zile petrecute pe insulă am parcurs 225 de kilometri. Dacă-l întrebi pe Cornel de acum 5 ani, ți-ar spune că distanța aia o făcea în două zile de concediu, dar lucrurile se mai schimbă.
Thasos – 1 Decembrie
Pentru drumul de întoarcere am zis să-mi dau un pic mai greu. Știam de la bun început că voi încărca în același loc în care oprit la dus – asta datorită cafenelei din proximitatea stației – prin urmare am pornit de la cazare cu bateria încărcată 79%.
Mă așteptam să fie un pic mai aglomerat la punctul de frontieră de la Makaza, dar rezultatul – în materie de consum – a fost același (cu toate că am stat vreo 30 de minute până am trecut granița în Bulgaria).
La stația din Haskovo m-am oprit cu 31% baterie.
Plănuiam să mâncăm ceva și să plecăm imediat după aceea, cu oricât curent ar fi intrat în baterie în timpul ăsta. Lucrurile nu s-au mișcat atât de repede în bucătăria cafenelei, iar mașina a stat la încărcat 35 de minute. În timpul ăsta bateria a ajuns de la 31 la 88% sau în alți termeni: 48,47 kWh încărcați (pentru care am plătit 86,28 de lei).
Până la Ruse traficul a început să se aglomereze și să se formeze și celebrele dopuri în spatele camioanelor. Totuși, n-am nimic spectaculos de raportat în materie de mers foarte încet. Singura zonă mult mai lentă a fost o porțiune cu două benzi aflată în lucru și lăsată în repaos pe timpul weekend-ului.
Timpul petrecut în vamă n-a fost nici el de speriat. Am avut nevoie de 15 minute ca să intrăm în țară.
Încă ceva de menționat: și pe drumul de întoarcere am respectat indicațiile medicului – adică am oprit o dată la 2 ore și jumătate – iar timpul total (inclusiv drumul cu feribotul) de la cazare și până acasă a fost de 10 ore și 10 minute.
Am parcat mașina cu 32% SoC și o distanță totală de 1.395 de kilometri.
Concluzii la finalul concediului
1. În total, pentru energia încărcată în timpul concediului am plătit 175,41 de lei. Sigur, în toată treaba asta n-am inclus și plinul făcut acasă, înainte de plecare. Pot să merg până la capăt cu calculul și să adaug încă 43 de lei (costul cu plinul de acasă din care am scăzut energia cu care am rămas la finalul celor 1.395 de kilometri). În condițiile astea ajung la un total de 218,41 de lei, echivalentul a 30 de litri de benzină. Dacă e s-o luăm pe comparații. În ceea ce privește banii pe care ar fi trebuit să-i plătesc omului de la cazare pentru energia încărcată, lucrurile sunt mai complicate din cauza sistemului de facturare și n-am cum să-i adaug.
2. Consumul mediu afișat de mașină la final a fost de 13 kWh/100 de kilometri. Bun. Foarte bun.
3. Nu am considerat nicio secundă că sunt limitat sau încurcat de mașina electrică. De oprit oricum aș fi făcut-o și dacă mergeam cu o termică. Deci treaba asta, pentru mine (atenție, pentru mine) venea natural.
4. Despre mașină n-am neapărat ceva anume de reproșat. Da, în continuare sufăr când plafonul din sticlă se încălzește prea tare. Da, în continuare mi-ar fi plăcut să existe Apple CarPlay. Da, în continuare consider că soluția cu luminile de semnalizare pe volan nu-i deloc ergonomică. Dar în același timp apreciez eficiența mașinii, spațiul interior și modul ușor cu care se conduce. Iar de când cu suspensia spate mult îmbunătățită față de varianta fără facelift, mi-au trecut și gândurile care asociau Model 3 cu un atelaj folosit, în special, în secolul 19.
5. Scaunele ventilate = cea mai bună decizie pe care inginerii au luat-o atunci când au făcut Model 3 Highland.
6. Îmi place funcția Keep Climate On. A stat activă tot timpul în care am parcat mașina pe termen scurt (opririle la benzinării, cele pentru încărcare și cele pentru cumpărături). Bine, ca aspect, prefer funcția Dog Mode.
7. De la ultimul jurnal de bord și până acum, Model 3 a primit o actualizare software măricică. Noutatea pe care eu o consider importantă o reprezintă funcția hands-free pentru deschiderea portbagajului. E de apreciat, mai ales atunci când ai un rucsac în spate și câte un troller în fiecare mână.
8. Aici o să scriu un fel de concluzie. Și tot ce urmează sunt lucruri care țin de mine și de cum am simțit eu acest drum. Nu se aplică tuturor. Acum 3 ani n-aș fi crezut că e atât de simplu și ușor să mergi cu o electrică în concediu. N-am fost nicio secundă îngrădit de faptul că sunt la volanul unei electrice. N-am simțit nicio clipă că e posibil să stau 3 ore la vamă și să rămân fără baterie. N-am avut niciun moment îndoiala că dacă voi găsi stația ocupată n-am unde să încarc. Infrastructura s-a dezvoltat. Nu cu pașii cu care ar trebui – situația Greciei nu-i deloc roz în privința asta – dar se întâmplă lucruri care ușurează călătoriile lungi cu electrice. Nu m-am gândit că voi putea încărca la cazare, iar ăsta e un mare plus al electricelor. Dacă locul permite, poți oricând să scoți cablul de încărcare, să-l conectezi și să dormi liniștit că mașina se încarcă. Da, e un atu al electricelor, dar așa cum am zis și la început, acest tip de sistem de propulsie nu se adresează tuturor și nu acoperă nevoile tuturor. It’s a fact.
Mașina din acest test este contractată în regim de închiriere pe termen lung pe persoană juridică (Leasing Operațional) prin Autonom Business Green.
Costul lunar al închirierii este de 795 de euro plus TVA (fără avans) și include utilizarea mașinii (15.000 de kilometri pe an), RCA, CASCO, rovinietă, revizii, anvelope de vară și de iarnă, mașină la schimb 15 zile/an, asistență națională rutieră nelimitată.
