E ora 8 dimineața și deja-mi miroase cămașa a benzină. N-am nicio idee despre ce urmează să mi se întâmple pe plan senzorial deși am bine înfipte în memorie o hartă și povești de la apropiați care-au călcat pe aici înainte mea.

Cum am ajuns aici?

Preludiu

S-au făcut 12 ore de când Anglia a trecut de Olanda în drumul ei la Euro. Unde s-a oprit, știm deja. Semnele albe ale victoriei, în mare parte pahare goale, ridează trotuarele din Whitechapel, loc de joacă pentru Jack Spintecătorul.

Dar eu am altă grijă: să tai cât mai eficient un drum prin valuri de vânzători ambulanți din Bangladesh. Aveam pretenția că știu cât de cât Londra și pot să anticipez distanțele și mai ales timpul. Dar ei sunt mulți și-s strânși ciorchine într-o piață mișcătoare ad-hoc, interpusă între mine și primul checkpoint al călătoriei mele: Elizabeth Line. Răzbesc după mult prea multe fente din corp și un sfert de oră pierdut neanticipat.

Patruzeci de minute mai târziu, traseul violet mă lasă undeva sub aeroportul Heathrow, unde mă așteaptă Tony, proaspăt ieșit dintr-o Panamera 4 neagră, nou-nouță. Până aterizează și restul grupului, vorbim vrute și nevrute. Deja sunt relaxat de-a binelea: de acum încolo, de ospitalitate se ocupă Porsche. Cei care m-au adus aici.

Colegii aterizează cu ceva întârziere. Cui îi pasă? Panamera alunecă din burta aeroportului pe autostrada M4. M-am așezat în drepta, pardon, în stânga, fiindcă vreau să absorb cât mai mult din drum. Aleg, după negocieri extrem de scurte și exagerat de formale, un post de radio digital. Îl lăsăm să cânte.

Tony mută mașina în Sport fix înainte să trecem tangențial prin rotunda care strânge celelalte brațe ale autostrăzii. Asfaltul imperfect demaschează încordarea din șasiu. Chiar și așa, simt ca aș putea merge lejer 500 de kilometri în condițiile date.

Tabăra Turbo

Din fericire, baza noastră e mult mai aproape și ne așteaptă la vreo 70 de mile distanță. Intrăm pe M25, „the best road in the world… when it works”, completează șmecherește Tony. Prognoza din Google Maps e albă. Ajungem la timp. Din boxe se aude The Verve – Lucky Man.

În ciuda numelui, West Dean House este mai puțin casă și mai mult castel, împăturit în 25 de kilometri pătrați de pajiști și păduri. Clădirea există din 1603 și e foarte aproape de Chichester, dar și de moșia Ducelui de Richmond. Poetul Edward James a moștenit West Dean House în 1912, iar la sfatul lui Aldous Huxley, a transformat-o în colegiu de arte și meșteșuguri.

Un Porsche 930 Turbo, un 911 993 Turbo, un 911 996 Turbo și un Cayenne Turbo S de primă generație dorm pe iarbă ca două perechi de zaruri aruncate de o mână fermă. În spatele lor a fost ridicat un cort cu patru vârfuri, ca un lanț de munți, iar dincolo de el, spre pajiștea deluroasă decorată cu oi și ocazional cu tractoare, moțăie alte două creaturi: un 944 Turbo și un 911 Carrera RSR Turbo 2.1 în uniformă de competiție Martini Racing.

Pentru RSR, Porsche a adus special un tehnician care negreșit, la 7:30 dimineața, pornește motorul și-l ambalează violent. „That’s your morning alarm”, mi s-a spus cu accent german, pe un ton cât se poate de serios, la micul dejun.

Toată compoziția are numele de Turbo Camp. Au trecut 50 de ani de la primul Porsche cu motor turbo eliberat legal pe drumuri publice. Porsche încă sărbătorește, fiindcă turbo e Porsche și Porsche e turbo.

FoS

E ora 8 dimineața și deja-mi miroase cămașa a benzină. N-aș fi putut să anticipez nici într-o mie de ani ce urmează să mi se întâmple pe plan senzorial deși am bine înfipte în memorie o hartă și impresii de la persoane care-au călcat pe aici înainte mea. Prostii. Am venit cu teoria în buzunar, când știm, de fapt, de pe vremea dacilor, că practica ne omoară. Fie.

„It’s gonna be a bit muddy”, ne avertizează șoferul care face tot posibilul să parcheze mașina lângă platforma de metal pe care scrie VIP Shuttle. Porsche are talentul de a organiza impecabil evenimente, dacă aveați dubii.

Avertismentul îmi intră-n cap pe o ureche și iese pe cealaltă, în mare parte fiindcă am copilărit pe malul Dunării, la o aruncătură de băț de Lacu Sărat, în mică parte fiindcă am la mine adidașii de offroad. Noroiul e ultima grijă.

Tactica mea pentru cele trei zile de Festival of Speed e simplă, rudimentară și în totalitate bazată pe o pereche de genunchi rablagiți: să văd cât mai multe lucruri în fiecare zi, chiar dacă le repet. Niște cartilaj retropatelar lipsă nu mă poate opri.

Încă ceva: la Goodwood, parcările sunt festivaluri auto de sine stătătoare. Te strecori, repetat, printre mașini pe care altfel le-ai vedea din an în niciodată: TVR, Lotus – din cele mai apropiate de viziunea lui Colin Chapman, multe Honde S2000, Jaguaruri vechi, Austin, Jensen, Caterham. În cartierul ăsta are buletin cultura auto britanică.

Și apoi mă lovește în timpane un urlet ascuțit, metalic. Vine de după o perdea de copaci și e lung, fără sfârșit. E când ca la Formula 1, când ca la raliuri. V10. V8. Iar V8. Îmi verific ceasul și domnii de la securitate pot să confirme că zâmbeam ușor tâmp: traficul de pe drum ne-a întârziat câteva zeci de minute și deja se urcă pe hillclimb.

Sara pe deal

Ideea de Goodwood Festival of Speed într-o formă extrem de simplă se trage, indirect, dintr-o cursă privată, la care au fost invitați doar anumiți posesori de Lancia. În 1936. Coincidența face ca acei posesori să fi fost și membri unui fan club al mărcii italiene. Mai puțin important. Proprietarul, Lord Freddie March, al 9-lea Duce de Richmond, și-a pus la dispoziție peluza din fața casei, ușor de confundat cu un castel, deși e numită Goodwood House. Era loc de jucăriile tuturor. Boys will be boys.

Fiindcă topografia o plasează ușor în pantă, adică fix unde băieții mari cu jucării scumpe se întreceau de zor, zona a fost transformată într-un hillclimb, capitalizat cu adevărat după două schimburi de generații, sub patronatului celui pe care poate-l știți drept Lord March. Nepotul lui Freddie March. Pe numele său întreg, Charles Gordon-Lennox , al 11-lea Duce de Richmond, al 11-lea Duce de Lennox, al 11-lea Duce de Aubigny și al 6-le Duce de Gordon.

Azi, The Hillclimb e șira spinării pentru Festival of Speed, un organism uriaș, viu, colorat, aflat în apexul existenței sale. Din dieta sa fac parte saloanele auto mici și mari, în conceptul lor învechit. Good riddance.

Pe Hillclimb, linia de start e undeva în sudul domeniului. De aici, traseul merge drept spre vest, apoi cotește de două ori spre dreapta, continuă prin fața Casei Goodwood spre centrul moșiei, iar de acolo mai face un cot, spre stânga, către linia de sosire, situată în nord. 1,16 mile sau 1,86 de kilometri.

Ca pe un fluviu care hrănește lunca din jurul său, stau așezate construcții și zone vizitabile. Zonele de protecție sunt construite cu baloți de paie și dincolo de ele mai există o zonă tampon, lăsată goală, păzită cu sfințenie de marshals în combinezoane albe. E imposibil să-i ratezi.

Apoi încep amenajările: tribunele pentru vizitatori se numesc grandstands dacă sunt acoperite sau viewing stands dacă lipsește plafonul. Mai pompoase sunt așa-numitele pavilions, botezate sugestiv: Hill, Surtees, Gurney, Clark.

Porsche e alături de Festivalul Vitezei din 1995, în condițiile în care formatul actual există din 1993. Motiv pentru care anul acesta, cel puțin, sectorul Porsche dedicat invitaților, adică jurnaliști și ambasadori ai mărcii, printre altele, s-a situat în pavilionul Hill, în ceea ce eu cred că e cel mai bun loc din care pituitara și hipotalamusul își pot elibera endorfinele: primul viraj al traseului de hillclimb. Și e periculos. Extrem de periculos.

E periculos să stai atât de aproape de un cocktail de miros de fân, combustibil ars – sau ars parțial, cauciuc și pământ proaspăt. E periculos să-ți vibreze platforma sub picioare când trec mașinile de Formula sau de Le Mans. Sau cele cu turbină. E periculos să rămâi acolo hipnotizat, cu ochii ca două metronoame organice, ore bune, în șir. Și să uiți că mai ai atâtea de văzut. Și nu-ți ajunge o zi. Pentru că, te rog să mă crezi, nu-ți ajunge o zi.

Poți să apreciezi mașinile doar așa, de la distanță, sau poți să le știi și să le înțelegi măruntaiele și trezit din somn cu o găleată de apă rece, la 3 dimineața. La Goodwood e loc pentru toată lumea. Te poți converti sau îți poți tonifia credința în automobile. Spectrul e atât de larg încât include mașini care au făcut ochi acum 100 de ani, mașini care n-au avut niciodată voie pe drumuri publice și mașini moderne, electrice.

Dacă te-ai smuls din transa provocată de Hillclimb, fă bine și ia la pas totul. Și dă-ți mintea înapoi în vremea când erai un copil curios, ignoră câți pași îți zicea ceasul c-ai făcut și pur și simplu asimilează. Treci prin Supercar Paddock de mai multe ori – de obicei acolo e aglomerat, și ar fi păcat să nu vezi fiecare exponat. Sau pe la standul mărcii care îți face pielea de găină.

Sunt mari șanse să dai nas în nas cu mașinile care îți decorau cândva pereții dormitorului. Eu era să leșin de două ori: prima dată în zona mașinilor lui Marcello Gandini, apoi când dintr-un paddock mi-a făcut cu ochiul Howmet TX. Despre ambele subiecte am scris pe AUTOCRITICA și satisfacție mai mare decât să văd pe viu personajele pe care am încercat să le caracterizez nici că există.

Epilog

E ora 8 dimineața și deja-mi miroase cămașa a benzină. A rămas îmbibată de vineri, prima mea zi la Goodwood Festival of Speed. A umplut bagajul și acum umple și o parte din casă, într-o zi de luni. Pentru neinițiatul din mine, prima experiență la Goodwood a avut nevoie de multă putere de procesare.

Trei zile la rând auzi, vezi, miroși și simți mașini. Simți. Le simți aura când le vezi de la distanță, le simți puterea când trec la 10, 20 de metri de tine cu pistoanele furibunde. Încet, încet, teoria se cristalizează în prezența practicii.

Sigur, cărțile sunt bune, excelente. Dar niciun istoric, niciun mecanic și recunosc, niciun jurnalist sau scriitor nu-ți poate pulveriza în sistemul nervos atât de mulți atomi de istorie automobilistică.

Nu la nivelul la care o face Goodwood Festival of Speed.

Foto principală: Tom Kahler