Îți mai amintești de excursiile alea – atenție, excursii, nu concedii – din timpul studenției în care umpleai mașina de prieteni și plecai undeva. Nici nu conta unde. Opreai mai des ca trenul personal fie pentru poze cu peisaje, fie pentru alte nevoi individuale. Niciodată nu voiați ceva rece în grup și niciodată nu aveați nevoie la toaletă în același timp. Ei bine, fix de o excursie de genul ăsta duceam dorul, mai ales că ar fi fost și ultima înainte să trecem la o nouă formulă de joc: 2+1.

Bântuit de peisajele vestice pe care le-am tot ratat în timpul competițiilor europene de regularitate cu mașini electrice (despre competiția FIA EcoRally în care am participat împreună cu Meșter de aproape doi ani citești aici) și mânat de ideea din primul paragraf am decis să plecăm. Am luat un al doilea cuplu în mașină, am aranjat meticulos bagajele pentru cele 7 zile în portbagajul lui Model 3 și-am pornit. N-a existat o destinație finală per se, dar am decis să ridicăm baza – metaforic vorbind – în Gorizia, oraș la granița dintre Italia și Slovenia. Din locul ăsta urma să plecăm zilnic spre alte destinații. V-am zis că am vrut ceva în stilul excursiilor din timpul studenției mele.

În cele 7 zile am parcurs 3.883 de kilometri.

București – Szeged: eșecul celor 15 kilometri lipsă

Excursia asta a început într-o sâmbătă dimineață. Pe la 6 și ceva am pus mașina în Drive. Fac și o mică paranteză legată de Model 3: funcția Auto Shift Out of Park este capabilă să selecteze automat direcția de mers. Cuplezi centura (pas obligatoriu), calci frâna și aștepți câteva momente. Cu ajutorul camerelor, mașina detectează obstacolele și pune transmisia în Drive sau Reverse. Momentan, funcția e în stadiul Beta, deci nu-i 100% precisă. Revenind: ne-am luat prietenii de acasă și-am pornit spre Szeged, locul în care avea să petrecem prima noapte.

Am ales să folosesc navigația mașinii și să renunț la Waze pentru drumul ăsta. Oricum aveam două variante mari: valea Oltului sau valea Prahovei. Am ales prima variantă dintr-un singur motiv: am pățit ca în mai multe weekend-uri, deși plecat cu noaptea-n cap, să rămân blocat cu orele între Sinaia și Predeal (asta fără să fi fost vreo perioadă agitată cu concedii). N-a fost decizia greșită, mai ales că n-am prins cozi interminabile în trafic și, cu mici excepții, s-a mers binișor. Am pus kilometri în contor. Partea mai puțin plăcută a venit în momentul unei pauze: 30 de minute petrecute într-o benzinărie. Da, atât a durat să trecem cu toții pe la toaletă și să luăm patru cafele. Și nu vreau să dau dovadă de nerușinare, dar unora li se pare normală treaba asta, dar nu li se pare ok ca în timpul ăsta – pe care oricum îl petrec într-o coadă (fie că e cea de la toaletă, fie că e cea de la casa de marcat) – să pună mașina la încărcat. O fi timpul relativ, dar pentru unii are dublu standard.

Prima și singura oprire pentru reîncărcarea bateriei am făcut-o lângă Sebeș la o stație de 300 kW. Am îmbinat utilul cu plăcutul, adică ne-am așezat la restaurantul de lângă și-am luat și prânzul cât timp am încărcat. Ca să nu rup textul cu timpi de încărcare și costuri am decis să fac un tabel la final. Acolo vei găsi toate datele despre călătorie.

Am reluat drumul pe autostradă și lucrurile păreau din ce în ce mai vestice. Până n-au mai fost. Mie îmi place să-l numesc eșecul infrastructurii. E acel ciot de 15 kilometri dintre Coșevița și Margina. E o bucată de drum național care unește autostrada. E un fel de gaură neagră pe care nimeni nu cred că o poate explica coerent. Nu-mi dau seama cum, de niște ani buni, autostrada care ar fi trebuit să ne lege de Occident stă într-un ac de asfalt care taie vreo trei sate și care generează constant ambuteiaje. De data asta, pe sensul nostru de mers a fost ok. Pe partea cealaltă, coada se întindea pe kilometri buni.

Am evitat să ieșim din țară pe la Nădlac din simplul motiv că siteul Poliției de Frontieră indica un timp de așteptare de 60 de minute. Și am luat de bună recomandarea de pe site: am ales să ieșim din țară pe la Cenad (a durat cam 20 de minute să ieșim din țară).

În rest, nimic notabil până în Szeged. Mașina am pus-o la încărcat la una dintre cele trei stații din parcarea hotelului, iar noi am luat la pas orașul.

Szeged – Gorizia: când verdele e mai verde

Odată ce ieși spre vestul Europei, infrastructura de încărcare, mai ales cea de tranzit, începe să prindă contur – cu toate că și în România, în ultimii ani, am văzut pași în direcția asta, mai ales pe Autostrada Transilvania. Și când zic că prinde contur mă refer, în principal, la rețeaua Ionity, un joint venture între mai mulți constructori auto. Stațiile sunt amplasate în benzinăriile de la marginea autostrăzilor sau din apropierea lor, iar numărul variază. În ultimii doi ani am văzut câte 2, 4, 6 și chiar și un mega-hub cu 18 stații de 300 kW (pe ăsta îl găsești în Affi, Italia). La toată treaba asta s-au adăugat și stațiile din rețeaua Supercharger (deschise și pentru alte modele) pe care mașina le ia în considerare atunci când planifici un traseu. Navigația calculează automat unde trebuie să încarci și cât timp trebuie să stai la stație. Practic, nici nu mai e nevoie să-ți bați capul cu răspunsul la întrebarea: dar eu unde încarc? Nu-i singurul sistem de acest gen din industrie, dar n-ar fi rău să devină o normă. Consider că ar ușura masiv călătoriile cu o electrică.

Revenind. Pentru drumul până la Gorizia am ales să încarc la Ionity. Am accesat un abonament lunar (64 de lei) prin Elli – parte a grupului Volkswagen – pentru a avea un tarif mai bun la stațiile partenere (inclusiv Ionity; 2,47 de lei/kWh). La returul din Italia am mers pe varianta a doua, adică am încărcat la Supercharger. Dar ajung și acolo.

Din Szeged până în Gorizia am oprit pentru încărcare de două ori. 20 de minute la o benzinărie din apropiere de lacul Balaton și aproape o oră la un restaurant din Slovenia lângă Celje – intuiești, probabil, că oprirea asta a fost făcută la pachet cu cea pentru prânz. Și recomand cu drag restaurantul Camino, fie că ești fan pizza, paste, fripturi de vită sau legume în diverse forme de agregare.

Drumul a fost format fie din autostrăzi, fie din drumuri expres (mare parte a traseului prin Slovenia).

Fun fact: nu știu cine face mesajele care apar pe panourile electronice de pe autostrăzile din Slovenia, dar sunt delicioase. Acum câțiva ani a devenit viral unul dedicat ciclistului Roglič. N-am prins Turul Franței în tranzit prin Slovenia, dar am nimerit alte două mesaje mișto.

La destinație am ajuns după-amiaza. Am ales un hotel care să aibă și stație. Partea nu neapărat plăcută: locurile de parcare nu puteau fi rezervate. Pe sistemul primul venit, primul servit. Nu conta că cele două spații pentru electrice erau marcate corespunzător, orice mașină putea rămâne acolo peste noapte. Asta era politica hotelului. Partea bună, de ce să mă fâstâcesc, încărcările erau gratuite. You win some, you lose some.

Veneția – Dolomiți – Portoroz

Ce legătură e între cele trei? Niciuna. Pur și simplu astea au fost destinațiile pe care le-am vizitat în trei zile.

O să le iau pe rând, pe scurt.

Din Gorizia și până la Veneția e cam o oră și jumătate de mers. Doar autostradă, cu excepția celor câțiva kilometri pe care trebuie să-i parcurgi de la Mestre la Veneția. Pentru că am ezitat cu ordinea locurilor pe care urma să le vizităm, n-am făcut nicio rezervare pentru parcarea din Veneția. Totuși, n-a fost o problemă cu locurile. Erau suficiente chiar dacă nu ne-am agitat să ajungem foarte devreme. Pentru o zi întreagă am plătit 35 de euro (30 de euro dacă aș fi făcut rezervare), iar la suma asta mai adaug încă 20,5 euro taxele de autostradă. Dacă ajungi în zonă îți recomand o vizită la Palatul Dogilor (pentru care poți cumpăra bilete skip-the-line online, 30 de euro/pers) și neapărat un drum cu transportul în comun pe apă (9,5 euro/pers/valabil 75 de minute).

Din Gorizia spre Dolomiți există multe variante de trasee, în funcție de ce zone vrei să vizitezi. Nu-ți ajunge o zi să admiri minunăția aia a naturii – ai nevoie de cel puțin o săptămână – iar dacă n-ai prea mult timp îți recomand să te canalizezi pe o porțiune mică. Am ales varianta prin Fiera di Primiero din două motive. Primul ar fi acela că știam zona (am concurat de două ori în competiția de electrice din Dolomiți) și al doilea a fost legat de fenomenul numit rău de mișcare. Nu mi-aș fi încercat norocul urcând direct spre Cortina d’Ampezzo, ci am testat terenul prin zone nu foarte sinuoase. De acolo am construit pas cu pas un traseu spre trecătorile din Dolomiți. Ne-am plimbat, ne-am oprit, am pozat, am luat prânzul și cina, am făcut cumpărături la unul dintre magazinele de vechituri din zonă și am și încărcat o singură dată.

Din Gorizia spre Portoroz e un drum de puțin peste o oră. Orașul de la Adriatică era plin de localnici și mai puțin de turiști. Nu există plajă cu nisip fin sau cu pietre, ci sunt mai multe pontoane și parcele de pământ brăzdate cu o mulțime de șezlonguri. Costă între 10 euro (două șezlonguri și o umbrelă) și o sută de euro pe zi (baldachin), iar în funcție de locul pe care îl alegi poți veni cu băuturile și mâncarea ta. Am apreciat calmul zonei și relaxarea localnicilor, dar și faptul că plajele nu sunt unele tipice, iar atmosfera seamănă mai mult cu cea a unui ștrand.

Gorizia – Timișoara

La întoarcere am zis să mărim cumva norma și să venim direct în țară. Cum am spus și câteva paragrafe mai sus, pentru încărcarea mașinii am folosit – aproape integral – rețeaua Supercharger. A fost un drum cu trei opriri pentru încărcare. Prima am făcut-o la același restaurant Camino – pentru brunch -, iar restul de două, foarte scurte, le-am făcut la Supercharger. Unul din zona Balaton și al doilea din Szeged.

Fun fact: dacă folosești rețeaua Supercharger, mașina știe cât de aglomerat e punctul pe care tu îl țintești, prin urmare te poate sfătui să încarci în altă parte. Am primit un astfel de mesaj cu mai puțin de un kilometru până să ajung la stația din Szeged. Prin urmare am așteptat. A fost prima dată – în cei aproape doi ani de când conduc o electrică – în care a trebuit să stau pentru a pune mașina la încărcat. Mai puțin de 10 minute, dar am așteptat. E și asta o experiență pe care trebuia s-o încerc. Și totul a fost civilizat.

Pentru intrarea în țară am ales tot vama de la Cenad, iar la hotel am ajuns undeva spre după-amiază – seară. Și de data asta am ales un hotel care să aibă stație de încărcat. De ce să complic lucrurile când pot să le simplific.

Timișoara – București

Nu m-am gândit nicio clipă că această excursie o să “prindă” și mini vacanța de 15 august. Prin urmare, puțin aglomerat la retur. Am scăpat doar cu vreo 40 de minute petrecute pe ciotul lipsă al autostrăzii Transilvania (despre care v-am vorbit la început) și am oprit la Sibiu – unde am simțit din plin efectul zilelor libere. Unii dintre noi au avut de lucru, motiv pentru care am programat vreo 3 ore de plimbat pentru restul grupului. De data asta am ales ca încărcarea s-o fac la o stație AC din parcarea de la intrarea în zona pietonală a orașului. Ce rost ar fi avut să merg pe fast charge când oricum făcusem program de vizitare (am prins târgul de carte Gaudeamus, un mini târg de vechituri și un fel de festival al Casei Calfelor).

Din Sibiu am ales să merg tot pe sugestia aplicațiilor de trafic, iar asta a însemnat valea Oltului. S-a mers un pic mai greuț ca la dus, dar fără așteptat în coloane. Pe seară am ajuns cu toții acasă. În total, 3.883 de kilometri.

Cât și unde am încărcat? Cât a costat?

• Consumul mediu pe cei 3.883 de kilometri a fost de 14,7 kWh/100 de kilometri, iar pentru energia încărcată am plătit aproape 1100 de lei (aici am inclus și abonamentul lunar Elli).

• În funcție de tipologia fiecăruia, cele 7 ore și 7 minute alocate încărcării pot fi văzute fie ca jumătatea goală a paharului (dom’le, eu n-aș putea să stau atât ca mașina să se încarce) fie ca jumătatea plină (opresc să mănânc, deci nu mă deranjează cu nimic dacă în același timp mașina stă cuplată la o stație). E alegerea fiecăruia cum interpretează datele din tabel.

• Opțiunile pentru încărcare au fost alese de mine, în mare, pe baza experiențelor trecute și pe baza serviciilor oferite în proximitate. Și știu că se poate și mai bine la nivel de îmbunătățit “timpul pierdut cu încărcările”. Spun asta pentru că la nicio stație n-am ajuns cu mai puțin de 20% energie în baterie.

• Din toată ecuația nu uita taxele de drum din Ungaria și Slovenia (aproape 200 de lei în total) plus taxele pe autostrăzile din Italia (am plătit în total aproape 45 de euro).

• Probabil observi că din tabel lipsește timpul în care am ajuns la destinație sau viteza medie. Explic imediat de ce nu le-am trecut. Primul ar fi acela că în fiecare zi am oprit și din alte motive: mers la toaletă fără să pun mașina la încărcat (deși în celelalte cazuri, de fiecare dată cât mașina a stat conectată la o priză n-am păzit-o, ci am făcut alte lucruri), relaxat picioare, pozat peisaje. Al doilea, deși e de bun simț și n-ar mai trebui specificat, ține de faptul că am rulat tot timpul în limitele de viteză. Am mers pur și simplu normal. N-am forțat în niciun fel limitele intervalului mers la consum – mers tare.

Mașina din acest test este contractată în regim de închiriere pe termen lung pe persoană juridică (Leasing Operațional) prin Autonom Business Green.

Costul lunar al închirierii este de 795 de euro plus TVA (fără avans) și include utilizarea mașinii (15.000 de kilometri pe an), RCA, CASCO, rovinietă, revizii, anvelope de vară și de iarnă, mașină la schimb 15 zile/an, asistență națională rutieră nelimitată.