De-a lungul istoriei au existat arhitecți care au putut privi dincolo de gardurile profesiei, spre concepte ce țin de mobilitate. Un bun exemplu pe care l-am explorat deja este benzinăria arhitectului american Frank Lloyd Wright, o mică fărâmă palpabilă (culmea, și funcțională), singura rămășiță dintr-un vis utopic care s-a numit Broadacre City.
Și Europa a avut reprezentantul ei de seamă interesat de ideea de urbanism și mobilitate, prin persoana lui Charles-Édouard Jeanneret-Gris. E foarte posibil ca numele să te lase foarte rece inițial, așa că poate ajută pseudonimul sub care e cunoscut arhitectul: Le Corbusier.
În cariera sa, Le Corbusier a jonglat cu ideea de mobilitate la nivel de oraș, așa cum se împletea ea cu viața cotidiană a orașelor mari, supraaglomerate. Când spun jonglat, mă refer, concret, la planuri urbanistice care ar fi trebuit, în viziunea arhitectului, să redea oamenilor natura fără a-i muta din oraș. Eventual să rezolve și problema traficului. Sau și mai și, să folosească dimensiunile unui automobil în planurile unei case, care mai apoi să fie ridicată după acele specificații.
Planul Voisin
Plan Voisin, păstrând denumirea franțuzească, a fost genul de proiect deopotrivă controversat și ambițios. După ce l-a rafinat vreme de trei ani, Le Corbusier l-a prezentat în 1925, la Expoziția Internațională de Arte Decorative de la Paris.
Contextul pe care arhitectul dorea să-l rezolve – sau cel puțin, să-l îmbunătățească – are de-a face cu situația Parisului la începutul secolului 20, când capitala Franței era deja cuprinsă de poluare și suprapopulare – mulți oameni și din ce în ce mai multe mașini, pe măsură ce zorii automobilului se dezvoltau.
Viziunea lui Le Corbusier era radicală: o mare parte din centrul istoric al orașului trebuia demolat, inclusiv cartierul Marais. Iar pe pământul curățat trebuiau construite, de la zero, clădiri, zone verzi și căi pietonale separate de cele rutiere.
Pentru aprofundare, urmăriți acest clip:
Apropo de clădiri: în viziunea lui Le Corbusier, planul conținea 18 zgârie-nori de 60 de etaje, așezați într-o grilă ordonată. În aceste veritabile turnuri din beton armat, sticlă și oțel ar fi urmat să fie amenajate locuințe și birouri.
Pentru combaterea aglomerației, planul Voisin includea spații verzi extinse, amplasate între clădiri, ca un fel de zone-tampon, care aduceau natura în oraș, la îndemâna locuitorilor, care se puteau relaxa în locuri speciale de recreere.
În ceea ce privește traficul urban, ideea lui Le Corbusier era separarea traficului pietonal de cel rutier. Mai exact, cel din urmă era redirecționat pe bulevarde mari sau pe sub pământ, prin tuneluri speciale. În același timp, străzile pentru pietoni erau gândite pentru ca aceștia să poată circula în siguranță, fără grija mașinilor.
Așa cum probabil intuiți, planul Voisin nu a fost materializat. Nici măcar început. Le Corbusier a fost criticat de o parte din breaslă, arhitecți și urbaniști, dar și de locuitorii Parisului. Chiar și așa, există mici exemple punctuale concretizate, derivate din planul Voisin.
Unul dintre ele se află în Marsilia și este cunoscut sub numele de Cité Radieuse de Marseille sau Unité d’Habitation de Marseille – un ansamblu de locuințe colective, un bloc, practic, cu 330 de unități locative. Clădirea, construită între 1945 și 1952, are 135 de metri lungime, 24 de metri lățime și 56 de metri înălțime. Există 23 de configurații de apartamente, capabile să găzduiască de la o singură persoană până la o familie numeroasă cu 8 copii.
Parterul este dominat de pilonii de sprijin, cu spații goale lăsate intenționat pentru a permite circulația pietonilor, pentru amplasarea de colțuri cu verdeață sau pentru accesul limitat al mașinilor (în special de aprovizionare, fiindcă blocul de locuințe are propriul magazin alimentar și oficiu poștal.
La etajele 7 și 8 sunt amenajate, în loc de apartamente, diverse magazine, în vreme ce pe acoperiș există o pistă de alergare de 300 de metri, o sală de fitness, o grădiniță și un teatru în aer liber. Toate aceste elemente vin din principiul aplicat de Le Corbusier, acela că Unité d’Habitation poate funcționa ca un oraș pe verticală.
Contribuții
În ciuda planului Voisin, Le Corbusier n-a fost un lord al întunericului cu o pasiune pentru demolat clădiri vechi. Doar că a început să fie apreciat ceva mai târziu – precum multe alte lucruri, concepte și persoane de pe lumea asta, Le Corbusier trebuia mai întâi înțeles, fiindcă ideile sale, deși l-au dus la rangul de pionier al modernismului în arhitectură, necesitau o perioadă mai lungă de digerare la acea vreme.
Le Corbusier s-a considerat mereu un autodidact. Născut pe 6 octombrie 1887 în La Chaux-de-Fonds, Elveția, Le Corbusier a fost „salvat” de o carieră în ceasornicărie de profesorul său de desen, Charles L’Eplattenier, pe care îl consideră unicul său profesor. L’Eplattenier și-a pus elevul în contact cu lumea arhitecturii încă de când învățăcelul avea doar 17 ani și împreună cu René Chapallaz, lucrează la planurile pentru Villa Fallet din orașul natal. Tot la sugestia lui L’Eplattenier, Le Corbusier pleacă în lungi călătorii prin Europa, pentru a-și forma propriul stil și a cunoaște nume mari din breaslă.
Într-un final se stabilește în Paris, în 1916, unde era practic necunoscut. Zece ani mai târziu, lucrurile stăteau cu totul altfel. În 1922, Le Corbusier își deschide propriul studio de arhitectură, în colaborare cu vărul său, Pierre Jeanneret. Împreună, cei doi sunt tot mai solicitați pentru proiecte din Paris și din împrejurimi: Maisons La Roche-Jeanneret, Maison Cook, Villa Stein-de Monzie și, nu în ultimul rând, Villa Savoye.
În timp, stilul și viziunea lui Le Corbusier au luat atât de mare amploare și greutate, încât au introdus un set de reguli recunoscute universal, mai exact cele 5 principii ale arhitecturii moderne, enunțate de arhitect în lucrarea Spre o Nouă Arhitectură, publicată în 1923:
- Pilotis (piloni de susținere) – clădirile sunt ridicate pe stâlpi, iar solul este astfel eliberat pentru grădini și spații verzi.
- Acoperiș circulabil – acoperișurile vor avea rol de terasă transformată fie în grădină fie în spațiu (sau spații) de relaxare, pentru ca natura să ajungă mai aproape de oameni – în ton cu una din ideile ilustrate în Plan Voisin.
- Plan liber – fiecare etaj poate fi configurat la discreție, fără restricții, lucru posibil prin lipsa pereților portanți, înlocuiți de un schelet din beton armat și acei stâlpi de susținere menționați mai sus.
- Fațadă liberă – fațada poate fi proiectată și construită independent față de structura clădirii, pentru a nu îngrădi creativitatea arhitectului.
- Ferestre în lungime – ferestre orizontale, care se întind pe întreaga lungime a fațadelor, pentru o iluminare naturală optimă.
Dintre casele și vilele enunțate mai sus, Villa Savoye avea să înglobeze cel mai bine principiile arhitecturii moderniste. Plus încă ceva.
Villa Savoye
Casa va sta în mijlocul ierbii ca un obiect oarecare, fără a deranja cu nimic ceea ce se află în jurul său.
Le Corbusier despre Villa Savoye, când casa era încă în stadiul de viziune.
Pentru Villa Savoye, Le Corbusier a fost contactat de Pierre și Eugénie Savoye în 1928. Familia Savoye își dorea o casă de vacanță unde să se retragă în weekenduri și deținea deja pământ în Poissy (undeva la 30 de kilometri vest de Paris), unde avea să fie ridicată Villa Savoye.
Mai era de rezolvat necunoscuta celui care o va proiecta, însă inspirată de o altă vilă semnată de arhitect (Villa Church, ulterior demolată), familia Savoye a fost convinsă că Le Corbusier era persoana potrivită. Acesta a apelat și la ajutorul vărului Pierre, așa cum o mai făcuse și înainte.
Într-o scrisoare către Le Corbusier, Eugénie Savoye detaliază cerințele pe care trebuie să le îndeplinească Villa Savoye în materie de utilități: apă caldă, electricitate, gaz, încălzire centralizată și lumini ambientale, printre altele. Construcția a început înainte ca varianta finală de proiect să fie aprobată de familia Savoye – de fapt, prima versiune prezentată de Le Corbusier a fost respinsă, pe motiv că ar fi costat prea mult.
După alte 4 propuneri, părțile au ajuns la un acord, pe o versiune care semăna mult cu proiectul inițial, dar de dimensiuni ceva mai reduse, pentru a reduce costurile care și așa au ajuns la un estimat de 900.000 de franci francezi.
În procesul de construcție (finalizat în 1931), toate componentele structurii de bază au fost turnate/confecționate la fața locului, inclusiv cărămizile care urmau să formeze pereții casei – natura proiectului făcea imposibilă folosirea de materiale prefabricate.
E oportun de menționat și faptul că Villa Savoye n-a fost perfectă, constructiv vorbind. Familia Savoye a fost nevoită să utilizeze casa doar vara, în zile însorite, fără ploaie. Construcția avea probleme cu infiltrațiile (situație de care Pierre și Eugénie s-au plâns în repetate rânduri prin mai multe scrisori adresate lui Le Corbusier) și în același timp, era foarte greu de încălzit. Au existat și amenințări cu escaladarea conflictului în instanță.
Cu toate astea, casa familiei Savoye a devenit deopotrivă un simbol al carierei lui Le Corbusier și al modernismului în arhitectură. Din 2016 se află în patrimoniul UNESCO, dar mai e ceva. Un detaliu care scapă, cumva de înțeles printre atâtea caracteristici unice: casa era proiectată în așa fel încât automobilul devenea parte integrantă din peisaj.
Drive-in
Le Corbusier a fost dintotdeauna fascinat de automobile. Atât de fascinat încât a găsit timp pentru vizite în marile centre auto ale vremii: fabrica Lingotto din Torino, casa mărcii Fiat, sau Detroit, unde se afla uzina Ford.
Sigur, arhitectul a jonglat cu ideea de mobilitate în mai multe din planurile de arhitectură și lucrările sale scrise, inclusiv ca mijloc de a aduce oamenii înapoi spre sate, spre ceea ce am numi azi „la țară”. Ba chiar și-a proiectat propriul automobil, botezat Voiture Minimum, în 1936, prin participarea la o competiție sponsorizată de asociația franceză Société des Ingénieurs de l’Automobile.
Calea ferată a transformat orașele în veritabili magneți care s-au umplut și s-au umflat incontrolabil, în timp ce peisajele rurale au fost abandonate progresiv. E un dezastru. Din fericire, automobilul, prin organizarea drumurilor, va restabili această armonie stricată și va demara repopularea satelor, care, oricât de paradoxal ar părea, este principala problemă a planificării urbane.
Le Corbusier
În ceea ce privește Villa Savoye, întrepătrunderea cu lumea și funcționalitatea automobilelor are de-a face chiar cu structura de bază a construcției.
Dar e nevoie de puțin context și o explicație.
Mai țineți minte planul Voisin, de care povesteam mai sus? El a fost finanțat de Gabriel Voisin, care se întâmpla să fie fondatorul companiei Avions Voisin. Da, Voisin a produs avioane. Dar a mai produs și automobile până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Automobile de lux. Le Corbusier era un apropiat al lui Gabriel Voisin, ba chiar deținea propriul automobil Voisin, un C7 Lumineuse, cumpărat în 1925.
O anecdotă greu de verificat spune că Le Corbusier era foarte strict cu fotografii care imortalizau noile sale creații și insista ca mașina sa să apară în unele cadre, așezate în fața casei sau a vilei. Și tot aceeași anecdotă spune că aleile care legau casele lui Le Corbusier de drumul principal erau proiectate după lățimea acestui model. Cu Villa Savoye, însă, lucrurile au luat o altă întorsură. La propriu.
Casa este o mașinărie de trăit.
Le Corbusier, despre Villa Savoye.
Villa Savoye mai are o particularitate aparte: este proiectată în așa fel încât accesul în casă să poată fi realizat direct din mașină, care devine o parte (mobilă) integrantă a construcției.
Astfel, un automobil poate intra pe aleea care leagă casa de drumul principal și mai important, poate continua drumul pe sub casă, condus de un traseu care merge paralel cu fațada curbată, în formă de U, care imită raza de bracaj a unui model Voisin (cel mai probabil, și familia Savoye deținea o astfel de mașină).
Peristilul (zona de piloni exteriori subțiri de pe lateralul clădirii) și intrarea în sine au fost dimensionate și proiectate în funcție de lățimea și înălțimea respectivului Voisin.
Spre prezent
După declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, familia Savoye s-a refugiat o vreme în Poissy, chiar în casa proiectată de Le Corbusier. Apoi a fost confiscată de naziști, care au folosit-o ca punct strategic de observație pentru valea Senei și fabrica Ford SAF (astăzi deținută de Peugeot/Stellantis) din zonă.
Pentru o scurtă perioadă după război, aceasta a fost folosită de armata americană. Familia Savoye s-a reîntors în 1945, după renovări masive, fiindcă nici naziștii și nici americanii nu s-au preocupat de bunăstarea construcției. Doi ani mai târziu, Pierre și Eugénie au decis să transforme pământul din jurul casei în livadă.
Până în punctul în care avea să fie recunoscută și protejată, Villa Savoye a fost aproape de demolare, la finalul anilor ’50. Poissy se dezvoltase rapid în anii de după război iar administrația locală intenționa să construiască un liceu în locul casei. Noroc cu intervenția lui André Malraux, ministru al culturii la vremea respectivă, care a făcut posibilă vânzarea casei către statul francez, în 1959 și implicit, salvarea acesteia de la dispariție.
După încă o serie de renovări (1963-1964), clădirea a fost, într-un final, declarată monument istoric în anul 1965. Azi, Villa Savoye a devenit un centru cultural local, gazdă pentru diverse evenimente, dar poate fi și vizitată pe tot parcursul anului, independent sau prin tur ghidat.
Foto principală: IMAGO/GRANGER Historical Picture Archive