Brescia e un oraș din Lombardia, situat în nordul Italiei, la poalele Alpilor, între Milano și Verona. Stați puțin, știu că aici nu-i blog de turism. Dar pentru a contura cât mai clar cuibul în care a luat naștere și s-a dezvoltat competiția numită Mille Miglia, sunt necesare câteva referințe geografice. Și sociale.
Poziționarea strategică în Lombardia a transformat Brescia, de-a lungul anilor, într-un hub economic, industrial și cultural. Ce este esențial pentru subiectul de față ține de cultură. Mai exact de cultura automobilistică a locului.
În provincia Brescia, prima cursă de automobile documentată a avut loc în 14 martie 1899. Țineți minte luna martie, fiindcă ne vom mai lovi de ea. Traseul începea în Verona, trecea prin Brescia, apoi prin Mantua, pentru a se termina tot în Verona.
Nume mari ale vremii au luat parte la cursă. Printre ele, Virginio Benedetti, industriaș de succes din Brescia, Giovanni Agnelli din Torino (da, acel Agnelli care va conduce FIAT), Contele Carlo Biscaretti (unul din fondatorii FIAT) și baronul Duquesne din Nisa.
Apoi, de la o singură zi de cursă, s-a trecut la festivaluri în toată regula, când orașul a organizat așa-numita Settimana Automobilistica Brescia, între 2 și 8 septembrie 1905.
Primul Război Mondial întrerupe manifestările automobilistice, dar acestea vor reveni mai intense odată cu pacea. Brescia este orașul în care are loc primul Grand Prix al Italiei. De fapt, aici au loc primele patru ediții ale competiției, înainte ca organizatorii să o mute, în 1922, pe circuitul din Monza.
O scurtă completare. Până să fie mutat în Monza, Marele Premiu al Italiei (Gran Premio d’Italia a Brescia, pe numele original) s-a desfășurat pe circuitul Brescia-Montichiari (Circuito Internazionale Brescia-Montichiari). La începuturi, acesta avea un traseu variabil, însă o dată cu dezvoltarea fenomenului și creșterea numărului de curse, a primit o versiune permanentă.
În orice caz, decizia de a muta Marele Premiu în Monza este percepută ca devastatoare și jignitoare de comunitatea automobilistică din Brescia, care o ia ca pe o sfidare, o insultă cruntă.
Restul e istorie. Sau mai bine spus, legendă. La patru ani de la trădarea suferită cu Marele Premiul al Italiei, Brescia se afla din nou în centrul atenției, mulțumită viziunii și nebuniei evidente a celor „patru muschetari”. Aymo Maggi, Franco Mazzotti, Renzo Castagneto și Giovanni Canestrini au creat Mille Miglia.
Jurnalistul italian Manuele Vigliani
Cei patru muschetari
Sunt total de acord cu Vigliani cu privire la nebunia de care trebuie să dea dovadă o persoană sau un grup de persoane, ca în cazul de față, pentru a gândi și duce la capăt un proiect precum Mille Miglia.
Voi completa, totuși, că pe lângă aceste atribute, a fost nevoie de influență, pârghii și bineînțeles, bani – susținătorul universal al proiectelor de când lumea și pământul. Ceva ce toți cei patru fondatori dețineau în momentul în care s-au strâns la masă, în 2 decembrie 1926, în cafeneaua Vecchio Café din Milano, pentru a pune la cale ceea ce avea să devină Mille Miglia.
Aymo Maggi era conte și un foarte bun pilot, atât prin prisma abilităților cât și a trofeelor câștigate în anii ‘20. Sursele spun că părinții săi, aristocrați respectați în comunitate, locuiau într-o „vilă veche superbă” în Calino, o comună de lângă Brescia. Când s-a așezat la masă cu ceilalți trei parteneri pentru a discuta despre Mille Miglia, Maggi avea doar 23 de ani. Nu era, totuși, cel mai tânăr.
Franco Mazzotti, foarte bun prieten cu Aymo Maggi – cine se aseamănă se adună, vorba-ceea – avea 21 de ani în 1926. Și familia lui Mazzotti era înstărită – tatăl său era bancher, ba mai mult, pasionat de automobile. Printre jucăriile din copilăria lui Franco s-a numărat și un Austin 7. Împreună cu Maggi, Mazzotti conducea Clubul Automobilistic din Brescia: el era președintele, Maggi vice-președintele.
Cu cei doi lucra și al treilea părinte fondator Mille Miglia: Renzo Castagneto, vice-secretar al Clubului Automobilistic din Brescia. Castagneto s-a remarcat de-a lungul vieții în cursele de anduranță. Tot el se va ocupa de organizarea efectivă a fiecărei ediții Mille Miglia și va ocupa poziția de director de cursă.
Castagneto avea 34 de ani în 1926 și era văzut ca cel cu doza de calm și maturitate din grup. Tot el a desenat logo-ul cursei, o săgeată de culoare roșie, regăsită în puncte-cheie pe toată lungimea traseului, pentru a-i ghida pe participanți.
Ultimul, dar nu cel din urmă, Giovanni Canestrini – jurnalist. În 1926, Canestrini lucra pentru Gazzetta dello Sport, după ce în Primul Război Mondial luase parte ca aviator. Sursele spun că era un bun fotbalist, dar pasiunea pentru jurnalism a avut întâietate, ba chiar l-a și determinat să-și întrerupă definitiv studiile de inginerie pe care le urma la Politehnica din Torino.
Cursa de o mie de mile
Prima ediție Mille Miglia are loc în 26 martie 1927. De fapt, mai corect spus, startul acesteia se dă în 26 martie la ora 8 dimineața, în grădinile Rebuffone din Brescia. Privit de sus, traseul de un pic peste 1.600 de kilometri șerpuiește de la Brescia la Roma și înapoi în forma cifrei „8”.
22 de ore mai târziu, la ora 6:02 în dimineața zilei de 27 martie, câștigătorii cursei trec linia de sosire – Ferdinando „Nando” Minoia și Giuseppe Morandi, într-un OM 665 Superba (OM vine de la Officina Mecanica, companie cu sediul în Milano), fabricat chiar în Brescia. După ei, pe locurile doi și trei, alte două modele Superba.
Ironic, cei care au pus bazele cursei Mille Miglia își făcuseră planuri pentru o singură ediție. Nimeni n-a putut anticipa succesul masiv de care s-a bucurat competiția, întreținut de timpul relativ scurt în care au fost parcurse cele o mie de mile și de viteza medie pe durata cursei – 77 km/h. Inclusiv Benito Mussolini, la vremea aceea prim-ministru al Italiei, le-a cerut organizatorilor să repete evenimentul.
Poate cea mai frumoasă descriere a stării de spirit Mille Miglia vine de la marea poetă Ada Negri:
Nu există plăcere modernă mai mare decât aceea generată de o călătorie cu mașina. Să stăm la volan fără alte reguli decât ale noastre, să putem merge oriunde ne dorim, nevoia noastră de libertate să devină realitate până când senzația de evadare domină timpul și spațiul apoi transcende dincolo de limitele umane.
Extras din cartea „Brescia și marea sa cursă” de Paolo Mazzetti
Mille Miglia a avut 24 de ediții în formatul original. Prima, cum spuneam, în 1927 și ultima în 1957. De la 77 de participanți în 1927 s-a ajuns la un maxim de 502 de participanți în 1953 – dintre aceștia, 283 au terminat cursa. Fiindcă dincolo de dulceața victoriei și prestigiul din jurul competiției, Mille Miglia era o cursă extrem de dificilă.
Competiția era acerbă, aici s-au legat rivalități între piloți și între constructori, atrași tot mai puternic de o platformă unde își puteau, deopotrivă, testa și promova automobilele. Nume uriașe: Alfa Romeo, Maserati, Mercedes, Cisitalia, Ferrari sau Lancia. Tazio Nuvolari, Juan Manuel Fangio, Achille Varzi, Albert Ascari, Stirling Moss, Rudolf Caracciola, printre alții.
Chiar dacă nu poți să-i identifici toate ingredientele, din momentul în care ai experimentat-o, e imposibil să-i mai uiți gustul.
Tazio Nuvolari, despre Mille Miglia
Nuvolari, că tot l-am pomenit, a fost primul concurent la Mille Miglia care a depășit viteza medie de 100 km/h, într-o Alfa Romeo 6C 1750 GS. Era abia 1930.
Primul an fără Mille Miglia a fost 1939, din cauza unui accident care a luat 10 vieți, petrecut în ediția din 1938. Apoi a venit Al Doilea Război Mondial, iar competiția s-a reluat abia în 1946, sub numele de Mille Miglia – Copa Franco Mazzotti. Mazzotti își pierduse viața în 1940, când avionul său de vânătoare a fost doborât deasupra Mediteranei.
Cele mai cunoscute ediții Mille Miglia rămân cele dintre anii 1950 și 1957. Dintre factori: mijloacele de comunicare în masă se dezvoltaseră și existența cursei ajungea la tot mai multe urechi și mașinile deveneau din ce în ce mai sofisticate.
Cursa era deja o instituție în Italia și pe lângă faptul că împingea producătorii de la spate spre progres tehnologic, Mille Miglia a ajutat și la refacerea rețelei rutiere din Italia, atât pe ruta de concurs cât și în afara ei.
Și cum spuneam, Mille Miglia a fost o cursă letală. Nu doar o dată.
Cap de linie
Una din calitățile neplăcute și mai puțin menționate ale Mille Migliei are de-a face cu doza de moarte pe care o aducea fiecare cursă. Nu în puține rânduri, piloții participanți s-au plâns de animalele (cu precădere câini și pisici) care le ieșeau în cale și pe care nu le puteau evita fără să riște dezechilibrarea mașinii sau pierderea câtorva secunde. Dar asta n-a adus schimbări majore și nici decizii ferme.
Accidentul din 1938 s-a repetat în 1957, pe un fond complex. Mașinile erau deja mult mai puternice, mai greu de stăpânit și mai neiertătoare decât în urmă cu 20 de ani. Astfel, prezența lor pe drumuri publice, în afara unui cadru organizat și securizat, într-o oarecare măsură (a se citi circuit) era pur și simplu periculoasă. Asta fără să adăugăm în ecuație orgoliile și setea de victorie și faimă a participanților.
Tragedia din 1957 l-a avut ca protagonist pe Alfonso de Portago (pe numele întreg Alfonso Cabeza de Vaca y Leighton, Marchiz de Portago). Alfonso de Portago nu era străin conceptului de viteză, ba mai mult, era genul de pilot care trăia și din adulația fanilor – fie că aceștia îi apreciau calitățile la volan sau trăsăturile feței și aspectul fizic. Da, marchizul era un bărbat bine.
La ediția din ’57, de Portago, în vârstă de 28 de ani, a participat cu un Ferrari 335 S, o mașină cu 400 de cai-putere, care putea atinge viteze maxime de aproape 300 de kilometri pe oră. Ce mai trebuie menționat: de Portago nu știa foarte bine drumurile pe care se suprapunea traseul cursei, dar conform surselor, compensa prin voință și curaj la volan.
Momentul fatidic a venit, ca o ironie cruntă, cu 30 de mile, adică aproape 50 de kilometri înainte de finiș. În linie dreaptă, la viteză foarte mare, de Portago pierde controlul mașinii după ce una din anvelope explodează – roata lovise marginea ascuțită a unui ochi-de-pisică, un element reflectorizant montat pe axul drumului.
Mașina se transformă într-un proiectil care ricoșează dintr-un parapet de pe marginea drumului, lovește un stâlp, apoi se dezintegrează în mijlocul mulțimii de privitori. Nouă dintre aceștia își pierd viața, plus Alfonso de Portago și navigatorul american care-l însoțea, Edmund Nelson. Alte 20 de persoane sunt rănite. Lor li se adaugă alte două decese, în prima parte a cursei: olandezul Josef Gottgens și un polițist pe motocicletă.
Alfonso de Portago ar fi terminat cursa pe locul patru, în spatele altor trei modele Ferrari. Câștigător a fost Piero Taruffi, urmat de Contele Wolfgang von Trips și Olivier Gendebien. Succesul de necontestat obținut de Ferrari a fost, însă, umbrit de tragicele incidente.
1957 a fost ultimul an de Mille Miglia în formatul original. Accidentul lui de Portago le-a deschis ochii piloților, jurnaliștilor, ba chiar și Vaticanul a cerut oprirea competiției. Piero Taruffi, câștigătorul ultimei ediții, s-a retras din motorsport la scurt timp, ba chiar scrie un editorial intitulat „Stop Us Before We Kill Again” publicat în The Saturday Evening Post.
În articol, Taruffi vorbește despre accidentul din 1957 de la Mille Miglia, dar și despre tragedia din 1955 de la Le Mans, pledând pentru oprirea curselor pe drumurile publice.
Timp de două decenii, „cea mai frumoasă cursă din lume” a hibernat. În 1977, Mille Miglia a revenit, în format nou, ca raliu de anduranță, cu numele oficial Mille Miglia Storica.
La cursă pot participa doar mașini clasice produse până în 1957, cu o condiție suplimentară: modelul respectiv (sau chiar exemplarul în sine) să mai fi fost înscris deja în primele ediții Mille Miglia, între 1927 și 1957.
Foto principală: Mercedes-Benz
