Ar fi sec să aducem în conversație subiectul Minunii Albastre fără o mențiune, cât de punctuală și sumară, a drumului mărcii Mercedes-Benz (sub variile denumiri pe care le-a avut la începuturi) prin lumea sportului cu motor pe patru roți.

Arhivele companiei dau drept prima participare (explic imediat de ce termenul e ușor deplasat) la o cursă ziua de 22 iulie 1894. Competiția organizată de ziarul francez „Le Petit Journal” s-a desfășurat pe traseul Paris-Rouen, lung de 126 de kilometri.

Pe primele două locuri s-au clasat un Peugeot și un Panhard et Levassor. Dar există o chichiță: ambele aveau motoare (cu doi cilindri în V) construite sub licență Daimler – deci, am putea vorbi, cinstit, de o implicare a companiei care avea să devină Mercedes-Benz, nu de o participare în adevăratul sens al cuvântului.

A fost nevoie de încă cinci ani până ca Daimler să trimită efectiv mașini la o cursă. De data asta, între 21 și 25 martie 1899, pe traseul Nisa, Colomars, Tourrettes, Magagnosc și înapoi la Nisa. 

Doi ani mai târziu, a fost înscris și un automobil cu numele „Mercedes” – era vorba de Mercedes 35 H.P. Adică exact primul model Mercedes, construit de Daimler-Motoren-Gesellschaft pentru Emil Jelinek. Povestea, mai departe, o știm cu toții.

Altă treaptă semnificativă este cea care a dus la apariția Săgeților Argintii, o instituție în toată puterea cuvântului până în ziua de azi. 

De reținut numele lui Alfred Neubauer, șeful diviziei de motorsport de la Mercedes. El este cel menționat și elogiat pentru inițiativa de a curăța vopseaua de pe monoposturile W 25, despre care se spune că nu respectau normele de masă (se vehiculează pragul maxim de 750 de kilograme) ale cursei Eifelrennen, ținută pe 3 iunie 1934 pe Nürburgring.

În realitate, competiția n-a avut restricții de masă, iar ideea lui Neubauer (și a pilotului Manfred von Brauchitsch) a fost ceea ce putem numi azi un publicity stunt. Unul deștept, cu ecou puternic, persistent. Dar asta e altă poveste.

Făcând abstracție de mituri, von Brauchitsch chiar a câștigat cursa, cu o viteză medie record de 122,5 km/h, după ce atinsese și 300 km/h pe unele porțiuni.

W 196

Sărim două decenii și ajungem în 1954, când Mercedes-Benz construiește și dă spre folosință un nou monopost de Formula 1: W 196 R, construit pentru noile reguli care permiteau cilindree de până la 2,5 litri. Din W 196 R a fost derivat W 196 S (300 SLR).

W 196 R a concurat pentru prima dată într-o cursă de Formula 1 pe 4 iulie 1954, în Reims, la Marele Premiu al Franței. Pe care a și câștigat-o, cu dibaciul domn Juan Manuel Fangio la volan (urmat de colegul său Karl Kling, tot într-un W 196 R ). Fangio avea să devină campion mondial de Formula 1 în anul respectiv, dar și în 1955, tot cu aceeași mașină.

Monopostul a primit de-a lungul carierei două variante de caroserie. Una din ele s-a numit Stromlinienrennwagen, adică „optimizată aerodinamic pentru curse”, dar au existat și șasiuri în configurație open wheel, cu roțile la vedere, în afara caroseriei. Acestea erau alternate în funcție de competiție și de configurația circuitului – de regulă, pentru circuitele de mare viteză, era folosită versiunea Stromlinienrennwagen.

Motorul era un opt-în-linie de 2.494 de centimetri cubi, aspirat natural, cu 290 de cai-putere și injecție directă, amplasat central-față și folosit și de W 196 S, nume de scenă 300 SLR, dar într-o versiune cu cilindreea mărită la 2.981 de centimetri cubi.

Față de 196 R, 196 S avea două locuri, faruri și adaptări care-i permiteau să participe în curse de anduranță de 24 de ore. Cu 300 SLR, Stirling Moss a câștigat în 1955 FIA Sportscar World Championship (precursorului actualului WEC, Campionatul Mondial de Anduranță).

Așadar, Mercedes-Benz avea vedete, un soi de echipă de vis, dacă vreți, în mașinile de curse și în oamenii care le pilotau pe circuit. Apoi a venit ideea unui transportor special, de mare viteză. Doar pentru vedetele mecanice.

Blaues Wunder Rennwagen-Schnelltransporter

Pe Alfred Neubauer vi-l mai amintiți? Ei bine, transportorul care avea să fie numit Minunea Albastră este tot opera lui. Evident, la nivel de idee. De punere în practică, dezvoltare și asamblare efectivă s-au ocupat designerii (în frunte cu Rudi Uhlenhaut) și inginerii de la Mercedes-Benz, care și-au asumat un rol de Dr. Frankenstein în 1954.

În perfectă armonie cu numele său, Minunea Albastră n-a durat mult – doar un an. Transportorul, fabricat într-un singur exemplar, a fost folosit numai în sezonul competițional din 1955. 

Piesele au venit din mai multe părți: suspensia și șasiul tubular (modificat serios) veneau de la W 188, cunoscut ca 300 S. Pentru transportor, ampatamentul a fost mărit de la 2,9 metri la 3,05 metri și ranforsat corespunzător, pentru noile cerințe.

Minunea Albastră măsura aproape șapte metri lungime și doi metri lățime. În cabină încăpeau două persoane, în tot atâtea scaune tip scoică. Masa totală era estimată undeva la 2,5, maxim trei tone. Iar culoarea care i-a dat porecla se numea Mercedes-Benz Royal Blue.

O mare parte din panourile de caroserie au fost donate de W 120 „Ponton”. Motorul, o unitate M 198 cu șase cilindri în linie (2.996 de centimetri cubi) provenea de la 300 SL Gullwing și producea 192 de cai-putere în loc de 215. Transmisia: manuală, cu patru trepte.

Cu toate astea, transportorul putea atinge viteze maxime de aproape 170 km/h. Nu se specifică dacă la gol, sau cu o mașină în spinare. Apropo: Minunea Albastră n-a fost o scamatorie de marketing. 

Mercedes-Benz lupta pe două fronturi, așa cum am văzut mai sus: Formula 1 și acel FIA Sportscar World Championship. Cum majoritatea curselor se desfășurau în Europa, transportorul era utilizat ori de câte ori era nevoie ca o mașină de curse – fie un W 196 R sau un W 196 S 300 SLR – să ajungă de la fabrica din Stuttgart la circuit sau invers. Ne putem doar imagina cum arăta Minunea Albastră gonind pe drumuri pustii, cu un monopost în cârcă, la peste 100 km/h.

În toată povestea asta există o parte tristă. Minunea Albastră a ținut doar un an și mai mult decât atât, după ce Mercedes-Benz a scos-o din uz, rolul transportorului a trecut în zona de vehicul de expoziție. Apoi a ajuns să se degradeze lent într-o parcare, până în 1967, când a fost trimis la casat.

Da, în 1993, Mercedes-Benz a reconstruit Minunea Albastră de la zero, fără schițe sau planuri – acestea nu existau, fiindcă proiectul transportorului din 1954 n-a fost unul oficial. Reîncarnarea, dacă-i putem spune așa, a fost completă în 2001 și prezentată la Goodwood Festival of Speed.

Azi, replica Minunii Albastre poate fi admirată în Muzeul Mercedes-Benz din Stuttgart.