Trebuie să recunosc că primul (și sper că nu și ultimul) contact cu circuitul Sebring International Raceway l-am avut virtual. Într-un joc video de care poate ați auzit: Forza Motorsport.

În felul în care dezvoltatorii jocului au randat și reprodus circuitul digital – și mă gândesc că au făcut-o cât mai fidel posibil realității, Sebring nu-i deloc ușor de navigat, fiindcă are multe chichițe, zone cu viraje tehnice și sectoare de viteză care se termină brusc cu cele două varietăți menționate înainte.

Așa că mi s-a activat curiozitatea. De unde până unde un circuit în mijlocul Floridei, ba chiar unul de renume, pe care are loc, printre altele, cursa de anduranță 12 Hours of Sebring. Sau Cursa de 12 ore de la Sebring, mai pe românește, sub patronat IMSA (International Motor Sports Association).

Răspunsul scurt sună așa: fără cel de-al Doilea Război Mondial e posibil ca Sebring International Raceway să nu fi existat niciodată – cu siguranță nu în formatul actual. Nici în realitate și nici pe televizorul meu.

Răspunsul lung sună…mai lung.

You’re In The Army Now

Începutul celui de-al Doilea Război Mondial a dus la mobilizarea armatei americane pe toate palierele: terestru, maritim, aerian. Ce ne interesează pe noi pentru povestea circuitului Sebring este latura aeriană.

Ideea unui baze militare în Sebring s-a înfiripat în 1940. N-a durat mult și Forțele Aeriene au trimis specialiști care s-au plimbat prin toată Florida din vara lui 1940 până în 1941, până au găsit un loc potrivit: o zonă împădurită de 3.700 de hectare din jurul orașului Sebring, în comitatul Highlands. Terenul a fost cumpărat de consiliul local Sebring și închiriat guvernului american pentru 99 de ani, cu prețul de un dolar pe an.

În vara lui 1941, armata începuse deja lucrările de construcție, atât la baza militară propriu-zisă cât și la legăturile logistice necesare, inclusiv o cale ferată. Încet-încet, baza semăna tot mai mult cu un orășel autonom – existau străzi pavate, un sistem de canalizare, barăci cu două etaje și patru piste de aterizare din beton, fiecare cu lățimea de 91 de metri și lungimea de 1,5 kilometri.

Inițial, suprafața trebuia să deservească o școală de pilotaj, apoi planurile armatei s-au schimbat.

La finalul anului 1941, când subcontractorii începuseră să finalizeze lucrările și să-și strângă cele trebuincioase muncii, Forțele Aeriene au decis că, de fapt, baza militară va deveni prima școală militară pentru pregătirea echipajului de luptă de pe bombardierele strategice B-17 Flying Fortress și B-24 Liberator.

Așa s-a născut baza aeriană Hendricks Army Airfield, activă până pe 31 decembrie 1945, când a fost închisă oficial.

Alec Ulmann și muza Le Mans

Am spus mai sus că Sebring International Raceway e posibil să nu fi existat fără Al Doilea Război Mondial. Asta nu înlătură și alți factori din existența circuitului, inclusiv cel uman, reprezentat de Alec Ulmann.

Ulmann s-a născut în Rusia, dar a absolvit cursurile celebrului MIT (Massachusetts Institute of Technology), cu specializarea inginerie aeronautică, în 1928. Tată său era un industriaș rus, care a fost nevoie să-și mute familia din calea revoluției în 1917, mai întâi în Finlanda, apoi în Elveția.

Ulmann vorbea cu lejeritate patru limbi străine, dar ceea ce l-a ajutat cel mai mult în contextul Sebring a fost stilul său diplomat și calm. De ajutor i-a fost și soția, doamna Mary Ulmann, cea care avea să comunice și să negocieze cu echipele și sponsorii.

Similar cu viața, cariera și dragostea pentru automobile și curse în general l-au plimbat prin Europa (Ulmann a lucrat pentru Goodyear și Aviquipo la un moment dat), unde este fermecat de o cursă organizată în Franța, pe durata a 24 de ore: Le Mans. La Le Mans, Ulmann a participat în calitate de manager de echipă pentru Briggs Cunningham.

Membru al SCCA (Sports Car Club of America) încă de la începuturile asociației, Ulmann a tras toate sforile posibile pentru a aduce o cursă de anduranță pe pământ american – una care să se ridice la nivelul celei de 24 de ore de la Le Mans. Evident, pentru a face asta, avea nevoie, mai întâi, de un circuit potrivit, iar marea de ciment lăsată în urmă de Forțele Aeriene în Sebring reprezenta locul perfect.

Deși ideea de a organiza curse pe locul fostei baze aeriene i-a aparținut lui Ulmann, acesta nu și-ar fi putut duce la capăt planurile fără ajutor din partea Asociației Pompierilor din Sebring.

Bun, dar ce treabă au pompierii? După ce Forțele Aeriene au părăsit baza Hendricks, guvernul a donat-o orașului Sebring care, neștiind să o valorifice, a pasat-o mai departe Asociației Pompierilor. Prin eforturile lor, ale voluntarilor, ale micilor organizații non-profit și în fond, ale întregii comunități din Sebring, a putut lua naștere Sebring International Raceway.

Ascensiunea

În prima fază a planului imaginat de Ulmann, o parte din pistele de aterizare și drumurile conexe care deserveau aerodromul militar au fost reconfigurate și integrate într-un circuit de curse cu lungimea de 3,5 mile (undeva pe la 5,6 kilometri) și 12 viraje, cu baloți de paie pe post de parapeți, pe ici, pe colo.

Prima cursă i-a fost dedicată pilotului și afaceristului Sam Collier și s-a desfășurat în regim de semi-anduranță, pe durata a șase ore (Sam Collier 6-Hour Memorial Race), pe 31 decembrie 1950, la fix cinci ani de la închiderea oficială a bazei aeriene Hendricks Army Airfield.

Collier își pierduse viața în același an, pe 25 decembrie, într-un accident pe circuitul Watkins Glen, după ce a pierdut controlul mașinii pe care o conducea, un Ferrari 166. În momentul incidentului, Collier se afla în fruntea cursei.

De la cursa de șase ore s-a trecut la 12, doi ani mai târziu: pe 15 martie 1952 are loc prima Cursă de 12 ore de la Sebring (12 Hours of Sebring), organizată inclusiv în zilele noastre. De fapt, cursa a avut loc în fiecare an de la inaugurare, mai puțin în 1974, pe fondul crizei petrolului din anii ’70.

Formatul nou, mărit de la șase la 12 ore de cursă, a adus și modificarea circuitului. Noua configurație a mai adăugat cinci viraje, pentru un total de 17, iar lungimea traseului a crescut la 5,2 mile (aproape 8,4 kilometri).

Deși pista se află pe o suprafață plană, fără movile, dealuri sau diferențe de nivel, cursa era foarte periculoasă – și nu doar din cauza vitezei. Porțiunile de circuit suprapuse fostelor drumuri de legătură erau greu de urmărit pe timp de noapte și cele mai multe aveau foarte puțin spațiu de degajare în cazul unei ieșiri în decor.

Inevitabilul s-a produs în 1966, când două accidente s-au încheiat cu cinci decese (un pilot și patru spectatori). Organizatorii au răspuns prin amenajarea de zone-tampon, în care mașinile ieșite în decor puteau opri în siguranță – sau cel puțin încetini.

Sebring International Raceway a trecut prin patru reasfaltări majore, în 1983, 1987, 1991 și 1999. Acestea au adus și modificări ale traseului, ceea ce a redus lungimea la cea actuală, de 3,7 mile (aproape 6 kilometri).

A fost păstrat, în schimb, un sector de 0,9 mile (aproape 1,5 kilometri) acoperit cu cimentul original (acesta începe în ultimul viraj, cel cu numărul 17, și continuă pe linia dreaptă din zona de finiș/start, până înainte de primul viraj) turnat la începutul anilor ’40, când baza aeriană Hendricks era încă în construcție.

Această zonă de ciment neregulat, combinată cu forma circuitului, tipul virajelor și temperaturile de foc specifice Floridei fac din Cursa de 12 ore de la Sebring un preambul, sau dacă doriți, o platformă de testare numai bună pentru Le Mans, fiindcă testează la maxim rezistența fizică și psihică a piloților, plus fiabilitatea mașinilor.

Prima cursă de Formula 1 organizată vreodată în Statele Unite a avut loc pe Sebring International Raceway, în 1959. În 1969, se consemnează ultima cursă în care startul se lua în stil Le Mans – mașinile într-o parte, piloții în alta, nevoiți să alerge și să sară în mașini pentru a începe cursa.

În perioada în care Sebring International Raceway începea să capete o notorietate internațională, orașul Sebring nu era pregătit pentru cursele organizate pe circuit. Aeroporturile din Tampa și Orlando erau departe, la ore distanță, iar singurul drum principal era o autostradă.

Colac peste pupăză, deși Sebring se dorea un soi de stațiune pentru turiștii doritori de o vacanță de iarnă la temperaturi confortabile, hotelurile erau puține la număr.

Și totuși…

O cursă ca un festival

Spectatorii aveau ce vedea pe circuitul din inima Floridei. Pe la Sebring au trecut piloți ca Juan Manuel Fangio, Stirling Moss, Damon și Graham Hill, John Surtees, Jim Clark și Jackie Stewart.

Anul 1970 este considerat drept cel mai reprezentativ pentru spiritul cultivat în jurul circuitului și al competițiilor pe care le găzduia.

Pe lângă greii Andretti, Jacky Ickx, Dan Gurney și Brian Redman, Steve McQueen și copilotul Peter Revson au luat parte la cursa de 12 ore într-un Porsche 908. Nici restul numelor nu erau de lepădat: Porsche 917, Ferrari 512, Chevrolet Corvette sau Matra-Simca MS-650, printre altele.

Apropo de spectatori – la începuturi, mulți erau elevi sau studenți: evenimentul era organizat în așa fel încât coincidea cu ceea ce americanii numesc spring break, o mini-vacanță de Paște de o săptămână, acordată școlilor și colegiilor/universităților.

Lor li se alăturau alte categorii pestrițe, de la bikeri, hipioți și oameni de prin împrejurimile Sebringului. Lumea venea ca la un festival, ca la o petrecere uriașă, unde muzica din boxe era înlocuită cu larma de pe pistă.

Azi, în era internetului, e mult mai ușor să ajungi pe Sebring, chiar dacă n-o faci fizic. Pentru vremurile de atunci rămâne memorabilă o remarcă făcută de fostul mare pilot Brian Redman:

Sebring e doar o scuză pentru a petrece. Cursa e doar ceva accidental!

Foto principală: Audi