Aș fi putut scrie două materiale, pentru că avem aici două subiecte care ar fi meritat, în parte, atenție deosebită. Numai că faptul că există o asemănare pentru care am o simpatie deosebită m-a făcut să-mi permit să le pun unul lângă celălalt, pe picior de egalitate perfectă.
Atât producătorul Noble, cât și compania Saleen sunt rezultatele încăpățânării constructive a doi oameni care au căutat performanța înainte de orice. Și chiar dacă acest considerent li s-ar putea aplica tuturor celor care au fondat constructori în zorii automobilului, începuturile celor două mărci de astăzi s-au desfășurat în timpuri în care deja se cam cernuse sita producătorilor care aveau să devină de tradiție.
Și mai există detaliul inedit că atât Lee Noble, cât și Steve Saleen încă se află în viață. Nu știu câte articole auto ați citit pe când Ferdinand Porsche, Ferruccio Lamborghini, Henry Ford ori William Lyons încă mai trăiau. Nu o spun cu răutate, ci ca un argument în plus că materialul de față este ușor atipic pentru o industrie în continuă evoluție. Bine, ca să fac și o glumă, sunt convins că ați tot parcurs vrute și nevrute despre Elon Musk. Nu știu dacă merită osteneala.
Lee Noble
Am început cu mister Lee pur alfabetic, la fel cum ai fi dat peste modelele lor dacă ai fi răsfoit un catalog auto stufos în vremurile pe care le aminteam. Despre dumnealui nu vei găsi extraordinar de multe informații, oricât vei mânui cu talent târnăcopul prin universul internetului.
Am descoperit, în schimb, o carte lansată în octombrie 2024 și care poartă un titlu sugestiv: Lee Noble – Supercar Genius (autor: Chris Catto). N-am pus încă mâna pe ea, m-ar fi ajutat mult în scrierea de față, însă e bine că măcar o pot trece la recomandări pentru cei care vor fi atinși de subiect. Mie-mi face cu ochiul.
Domnul Noble s-a născut în ianuarie 1958, deci încă mai este activ în câmpul muncii. Mai peste tot îl veți găsi descris drept antreprenor ori inginer ori designer auto. Eu mi-aș permite să spun că, pe lângă un mix din toate cele, este și un pic de geniu în această industrie a automobilului. Căci prin 1999, după mai multe peripluri pe la diverși producători de vehicule de performanță, Lee Noble punea bazele companiei carea avea să-i poarte numele (chiar dacă era în parte proprietar). Se întâmpla în Leeds, Marea Britanie.
Relația cu automobilul o dezvoltase încă din copilărie, pe când pătrunsese timid în atelierul tatălui. În timp s-a orientat hotărât către industria constructoare și înspre zona vehiculelor de performanță pentru care a păstrat mereu o părere oarecum fixă: e nevoie de echilibru dinamic pentru performanță pură, de greutate redusă, motoare potente și plasate strategic în „pachet”, aerodinamică elaborată și cât mai mult feedback oferit șoferului. Așa se face că mai toate automobilele care poartă semnătura trecerii lui Lee Noble prin poveste sunt performante tocmai printr-un soi de echilibru atins cu migală.
Într-un interviu acordat celor de la BBC, pe când încă se afla în control la compania ce-i poartă numele și astăzi, Lee descria foarte simplu ideea apariției unui producător de nișă:
Exista și pe atunci o fascinație pentru mărcile sportive de prestigiu, precum Ferrari, Porsche, Aston Martin ori Lamborghini; existau și îndrăzneli dinspre producători generaliști care mizau pe modele sport, precum Nissan, Toyota sau Honda, mai târziu Mitsubishi ori Subaru, doar că se generase un soi de prăpastie între cele două lumi, chiar dacă performanțele dinamice pure erau mult mai aproape de atât uneori.
Lee Noble.
Ei bine, în acel gol dorea Lee Noble să performeze, să ofere supercar-uri în adevăratul sens al cuvântului, însă la doar o fracțiune din prețul solicitat de producătorii de prestigiu mondial.
Iar toată filosofia aceasta i-a reușit, Lee ajungând să plaseze emblema Noble lângă unele foarte atractive din istoria automobilului sportiv pur din Marea Britanie, precum Lotus, TVR sau, de ce nu, Jaguar ori Morgan. După 9 ani de control asupra Noble Automotive Ltd., mister se vedea nevoit să părăsească compania.
Mutarea petrecută în 2008 venea după ce vânduse în prealabil, în 2006, acțiunile pe care le controla. Sunt tot felul de discuții despre această debarcare, iar faptul că nu am găsit o poziție foarte fermă din partea lui Lee Noble poate lăsa loc de interpretări. Nu cred să-i fi fost prea simplu să-și ia jucăriile și să plece dintr-un loc în care încă se produceau și s-au mai produs modele super-sport care-i poartă numele pe capotă.
În 2009, Lee Noble fonda Fenix Automotive, iar speranțele erau mari. Povestea a ținut doar trei ani, din păcate. Mai multe randări cu trimitere la aspectul atractiv și detalii tehnice au fost vehiculate la momentul respectiv, însă Fenix n-a fost chiar un phoenix pentru Lee Noble. Deși ideea de a plasa un V8 de origine Chevrolet (grefat de pe un ZR1) într-un pachet ultra sportiv construit în Africa de Sud nu era deloc rea, cruzimea realităților lumii auto a tăiat aripi. Compania s-a desființat, oficial, în 2012.
Lee Noble rămâne un nume de referință în lumea auto pentru creații precum Ultima MK1, Ascari FGT, Midtek Spyder, Ultima GTR, Ascari Ecosee, Noble M10, Noble M12, Noble M400, Noble M14 sau Rossion Q1. Numai nebunii, știu. Moștenirea și planurile sale tehnice aveau să fie utile pentru producătorul Noble și după plecarea din companie, Noble M600 fiind unul dintre beneficiarii ideilor inginerești și de design.
Noble
Înainte de orice vreau să încep cu mesajul care te întâmpină pe website-ul oficial al producătorului Noble. Mi se pare extrem de drăguț și tranșant de cuprinzător. O să-l las în engleză ca să nu viciez tonul și modalitatea de abordare.
„We believe that many super car manufacturers place too much emphasis on driver assistance, which, in our view, negates driver reward. Rather than rely on electronic assistance our back to basics approach concentrates on the more analogue qualities of design. By utilising a principle of pure engineering integrity from the chassis up we ensure that the driving experience is an honest reflection of the drivers skill, putting you, the driver, back in control.
Put simply, the Noble M600 is for those who love to drive.”
Așadar, pionieri de școală veche, cum s-ar spune. Și, mai important, oameni care au adoptat filosofia lui Lee Noble și nu s-au abătut de la ea. În toate review-urile sau materialele despre produsele companiei veți întâlni o serie de asemănări în ceea ce privește senzația la volan: super sportivitate cu asistare electronică redusă ori absentă total, manevrabilitate excelentă și senzație omniprezentă de greutate redusă. În esență, cam tot ce trebuie să prezinte la apel un automobil eminamente sport.
Primul Noble veritabil a fost M10, lansat chiar în zorii companiei, înaintea pragului noului mileniu. Doar două locuri, doar cabrio și doar 168 CP dintr-o motorizare V6, însă greutatea redusă și atenția acordată setup-ului dinamic, efectuat, în primă fază, chiar în garajul personal al lui Lee Noble, făceau ca noul produs să fie foarte distractiv pentru cei care căutat senzații tari la volan. Pentru că nebunia constructivă a lui Lee avea aripi, M10 s-a produs doar doi ani, fiind urmat extrem de rapid de M12.
Acesta propunea un șasiu din metal, structură de rezistență suplimentară și o caroserie din materiale compozite, cu un aspect care acum 25 de ani părea copiat 1 la 1 de la vehiculele de competiție. Inima lui M12 era o motorizare V6 Ford, dublu supraalimentată, montată central, care contribuia prin dimensiuni ca acul cântarului să se stabilizeze în jurul valorii de 1.000 de kilograme pentru un vehicul 100% legal pentru șosea care putea atinge 100 km/h în doar 3,5 secunde (varianta M400).
Patru versiuni diferite au fost construite de Noble – M12 GTO, M12 GTO-3, M12 GTO-3R și M12M400, cu puteri maxime cuprinse între 310 și 425 CP. De asemenea, platforma tehnică a fost preluată și de alți producători mici care au oferit variante proprii de carosare, unul dintre ei fiind Salica. În 2004, în paralel cu fabricarea lui M12 a fost lansată varianta Noble M400
După ce s-a sărit denumirea M13, iar M14 a rămas la stadiul de concept car, în 2006 avea să fie prezentat Noble M15, care avea misiunea de a duce povestea Noble la un alt nivel pe scara evoluției prin rafinament. Prin modelul produs până în 2011, după plecarea lui Lee din companie, Noble atingea o maturitate pe care alți producători o dezvoltaseră în mult mai mulți ani de producție de vehicule pur sportive. M15 avea un șasiu din aluminiu și creștea echiparea de serie cu dotări de confort menite să țină pasul într-un moment în care producătorii căptușeau modelele cu opțiuni din ce în ce mai sofisticate. Chiar și așa, M15 păstra un vădit caracter sportiv pursânge, iar grație celor 455 CP putea sprinta până la 100 km/h în doar 3,3 secunde. Nu-i rău dacă ne gândim că sunt aproape 20 de ani de atunci și că modelul era unul construit în regim de manufactură, totuși.
Despre M15 se poate spune că îndeplinise unul dintre dezideratele lui Lee Noble, acela de a proiecta și construi un supercar utilizabil zi de zi (o filosofie pe care o aplică și Porsche cu succes, de altfel, după umila mea părere).
În 2010 apărea poate cel mai celebru model al casei, Noble M600. Chiar dacă vedea lumina publicului după debarcarea lui Lee, M600 era în mare creația sa. În ciuda faptului că făcea saltul la o motorizare V8, tot supraalimentată, utilizarea fibrei de carbon pentru fabricarea caroseriei și a structurii de rezistență făcea posibilă o greutate de aproximativ 1,3 tone, ceea ce ajuta modelul să-și păstreze agilitatea care devenise caracteristică pentru marcă. Sprintul clasic până la 100 km/h se efectua, în varianta de bază, în 3,5 secunde.
Noble M600 mi se pare un exemplu de maturitate pentru companie și un model care poate sta cu fruntea sus într-o colecție respectabilă de automobile. Cu mențiunea că, mai presus de orice, se cere scos pe stradă și lăsat să se desfășoare pentru ce a fost gândit – pentru exploatat, nu pentru a fi expus.
Lui M600, fabricat în diverse variante, oficial, până în 2018, i-a urmat Noble M500. Însă trebuie menționat că în momentul de față pe website-ul oficial Noble figurează ca model actual. Probabil că o comandă fermă către una dintre cele trei variante listate – M600, CarbonSport sau Speedster (animat de o motorizare V8 Yamaha Judd de 4.439 cmc) poate fi onorată cu brio în schimbul sumei corecte. N-am îndrăznit să aplic pentru un exemplar, recunosc.
Cea mai recentă creație Noble este modelul M500. Gândit ca o versiune mai cerebrală și mai accesibilă a lui M600, deși are o prezență scenică foarte modernă și actuală (personal, îmi amintește de Lotus Emira, poate ultima creație puristă a producătorului).
După declarațiile celor de la Noble Automotive, M500 ar fi trebuit să fie lansat spre finalul anului 2024. Nu știu să fi fost livrat către clienți, însă am speranța că nu va fi o poveste care să nu aibă final fericit. Un exemplar pre-producție a fost testat de ceva vreme de jurnaliștii britanici și a fost primit cu entuziasm.
Modelul va păstra varianta de motorizarea V6, de 3,5 litri, furnizată tot de Ford, transmisie manuală cu șase rapoarte (concepută de Graziano), nu va fi echipat cu ABS (mă rog, rămâne de văzut cum ar reacționa Uniunea Europeană la așa ceva) dar va avea sistem de control ar tracțiunii, decuplabil complet (nu are rost să explic de ce, nu?). Cu un volan de dimensiuni reduse, teșit, trei pedale, și un interior spartan, care te îmbracă spartan și te și răsfață în același timp cu atingerea Alcantarei, Noble M500 ar trebui să fie ce foarte puține modele mai știu să fie cu adevărat: pursânge și nimic mai mult. Rămâne de văzut dacă viața sa va fi de poveste sau doar o poveste uitată nedrept.
Steve Saleen
Dacă Lee Noble era produsul unui societăți care a avut mereu o aplecare către vehicule de performanță, cea britanică, Stephen Saleen crescuse într-un mediu care trata altfel același concept. În Statele Unite ale Americi s-a prețuit la fel de mult sportivitatea unui automobil, însă calea spre acolo a fost întotdeauna mai mare – la propriu. Crescut între muscle car-uri și pony cars, Steve Saleen a avut altă viziune, pe care a aplicat-o în primă fază în proiecte de upgrade (să le spunem tuning), ca mai apoi să-și îndeplinească visul suprem: construirea propriului supercar.
Totul a început ca gând în timpul liceului, pe când se visa pilot, numai că a fost nevoit să aștepte până după terminarea facultății pentru a-l putea pune în practică. Cum îi place să glumească, încă de la primele curse la care a participat a avut rezultate bune, culminând cu cel mai rău lucru care ar fi putut să i se întâmple: să câștige. Ironia puternică e cu trimitere la modul în care avea să i se schimbe viață de la acel punct încolo. Se cuvine o paranteză acum: provenind dintr-o familie bună, Steve avusese ocazia să-i conducă Porsche-le tatălui, însă dragostea sa avea să devină un model emblematic pentru America de Nord.
Poreclit „GaSaleen” pentru viteza pe care o putea căra cu modelele pe care concura, în principal Ford Mustang, Steve a mers cumva în ritmul curentului spre ideea de a înființa o companie proprie care să aibă drept obiect de activitate modificarea mașinilor de serie în vederea sporirii performanțelor dinamice de care ar fi fost capabile. Astfel, în 1983 apărea Saleen Autosport.
Primul model produs și lansat în 1984 avea să fie un, probabil că vă va fi greu să ghiciți, Ford Mustang; unul modificat serios în privința sistemului de suspensie, al aspectului exterior (îmbunătățit aerodinamic) dar și al celui interior. Succesul a venit rapid, iar acesta a fost imboldul de care avea nevoie Steve Saleen, absolvent al studiilor de business (nu inginer, cum poate că ar fi fost mai natural de crezut). Dragostea pentru Mustang, care a fost recompensată în primul rând de succesul în afaceri, avea să fie înnobilată și de recunoașterea lui Steve Saleen, alături de marele Carroll Shelby, drept legendă pentru modelul care poartă logo distinctiv în gama Ford.
În 2007, drumul lui Steve Saleen se îndepărta (forțat, după propriile mărturisiri) de compania care-i purta numele, un an mai târziu formând o nouă entitate, SMS Supercars, în a cărei activitate intrau și operațiunile de mentenanță și garanție pentru toate modelele care purtau emblema Saleen. Ca într-un carusel al vieții de afaceri greu de înțeles pentru muritorii de rând, Saleen se întorcea la compania mamă în prima parte a anului 2012. Să o salveze.
Practic, Saleen redevenea șeful Saleen. În 2017 punea un pariu important cu piața auto din China, însă după ani de încercări șubrede (și poate că nici alegerile partenerilor de afaceri nu au fost cele mai inspirate), acesta s-a dovedit necâștigător, Asia rămânând o piață necucerită de ideile lui Saleen. Deși subiectul nostru era conștient de potențialul său enorm și de apetitul cumpărătorilor chinezi pentru modele spectaculoase (nu neapărat doar de performanță).
Saleen
Saleen Automotive Inc este o companie care a dezvoltat un model de afacere foarte interesant în domeniul în care activează. Pe lângă fabricare de componente auto de performanță, Saleen producea și modele proprii, pe două linii dictate de două filosofii complementare. Pe de o parte există linia de modele modificate de Saleen, bazată în mare parte pe modele de serie Ford Mustang, diferite pick-up-uri de proveniență nord-americană și, surpriză, automobile Tesla (Model S, mai precis), iar pe de altă parte exista linia de supercar-uri concepție proprie, formată din „veteranul” Saleen S7 și din mai actualul Saleen S1.
Capacitatea de producție este localizată în California. De-a lungul timpului, mai multe generații de Ford Mustang au primit atingerea divină Saleen, fiind foarte apreciate chiar și în lumea deloc rarefiată a tunerilor celebrului model. Am putea spune că intervenția Saleen asupra unui Mustang e o garanție în plus, nu o încercare ce se vrea validată.
În 1985 se făcea senzație cu un turbocompresor, printre primele în echipare, să-i spunem, de serie pentru Mustang. Un an mai târziu, o versiune de competiție a mașinii vândute inițial în trei exemplare de compania lui Steve Saleen începea să facă furori la cursele din SUA, iar asta funcționa ca un puternic vector de imagine. Erau vremuri în care încă funcționa bine expresia celebră: Win on Sunday, Sell on Monday. De altfel, partea legată de competiții a fost prezentă pe parcursul întregii povești Saleen.
După 1990 a văzut lumina zilei prima creație bazată pe un vehicul off-road, un SUV de performanță botezat Saleen XP8 Explorer, care avea la bază un alt model Ford de renume, celebrul Explorer (cel nord-american, nu ce știm noi astăzi că ar fi Explorer). Dacă vi se pare o apariție ciudată pentru ceea ce știați că ar fi fost Saleen, ei bine, aflați că în ultimii ani, mai precis începând cu 2014, compania a oferit către public modelul Saleen FourSixteen, în fapt un Tesla Model S cu îmbunătățiri optice și de performanță, însă nici acela nu a fost un succes răsunător, în ciuda alinierii la tendințele universului auto. De altfel, la scurt timp, problemele financiare au început să devină evidente, iar Steve Saleen, după ce își recuperase numele pierdut pe căi legale în 2007, a încercat diverse artificii pentru a menține compania în viață. După cum relatam și mai devreme, a urmat etapa care spera să impresioneze China. Degeaba.
Astăzi, povestea companiei Saleen pare chiar mai întortocheată decât cele citite până acum.
Însă toate acestea nu pot șterge cu buretele ceea ce cred eu că este momentul de glorie al companiei, apariția în 2000 a super proiectului Saleen S7. În fapt, primul automobil dezvoltat complet de o echipă mai mare coordonată de Steve Saleen. Și cel mai rapid automobil de serie la momentul lansării. Dacă ne gândim că a trecut un sfert de secol de atunci, este cu atât mai impresionant că S7 avea o caroserie fabricată din fibră de carbon, iar fiecare element al său era intens studiat aerodinamic. În ciuda unei lungimi de 4.775 mm și a unei lățimi impresionante, de 1.981 mm, dar mai ales a faptului că primea în gazdă central un bloc motor de origine Ford, puternic modificat și reconfigurat până la o cilindree de 7 litri, super-supercar-ul american cu transmisie manuală (interesantă opțiune) avea o masă totală de doar 1.300 kg.
Portierele de inspirație Lamborghini permiteau accesul a doar doi pasageri, iar postul de conducere era orientat către centrul automobilului, pentru o cât mai bună distribuție a maselor atunci când șoferul avea chef să piloteze singur. Ca exemplu de atenție la detalii, acul vitezometrului putea urca până la o valoare maximă de 390 km/h. Iar dacă ne gândim că în 2005 modelul a primit o versiune supraalimentată, care producea 750 CP, cu 200 mai mulți decât varianta inițială, ne dăm seama că nu era un bluf.
În teorie, Saleen S7 Twin-Turbo putea sprinta până la 399 km/h. Măcar pentru asta și cred că putem să spunem despre Steve Saleen că este genial în industrie. Tot în teorie, versiunea cuminte putea ajunge doar la 354 km/h, iar tot ea bătea 100 km/h cu plecare de pe loc în 2,8 secunde. Ar mai fi ceva de spus?
Da, faptul că Steve a considerat că nu e suficient pentru potențialul dinamic al șasiului construit din oțel și cu elemente din aluminiu, iar în 2006 a lansat un „Competition Package” care însemna un upgrade pentru sistemul de suspensie, dar și spoilere și difuzoare de aer optimizate. Aaa, și o creștere a puterii totale pentru versiunea supraalimentată până la 1.000 CP. Asta înseamnă un raport al puterii/greutate de aproximativ 0,77 CP/kg. Enorm.
După cum era de așteptat judecând trecutul lui Steve Saleen, S7 a fost utilizat intens în competiții auto, cu modificările necesare și cu rezultate foarte bune. Iar faptul că un automobil care arăta foarte spectaculos pe circuite putea fi comandat în exact aceeași formă, fiind legal pentru stradă, a pus temelie importantă la aura de super model căpătată în timp și la dragostea pe care i-au purtat-o fanii.
14 exemplare Saleen S7-R au fost construite pentru cele mai prestigioase competiții auto din lume, iar unul dintre ele a reușit un loc 11 la general la ediția 2005 Le Mans 24h, deși nu era cu adevărat un prototip dezvoltat anume pentru virajele din Franța.
Mai mult, S7-R a repurtat în 2004 o victorie pe autodromul Imola în fața producătorilor italieni de prestigiu, însă reușita a contat în special datorită faptului că echipa Ferrari era învinsă chiar pe circuitul de casă. Rămâne unul dintre episoadele cele mai spumoase pentru Saleen. La fel ca cel din 2010, când un Saleen câștiga Le Mans 24h la categoria LMGT1.
În 2017 era prezentat lumii S1, primul Saleen concepție proprie dezvoltat după S7. De fapt și de drept, S1 era puternic înrudit cu Artega GT, un proiect desenat de Henrik Fisker și produs între 2010 și 2012 în doar 153 de unități, în Germania. Spre deosebire de echivalentul european, echipat cu transmisie cu dublu ambreiaj, Saleen S1 venea la pachet cu o transmisie manuală cu șase rapoarte, însă era departe de ceea ce oferea S7, cu doar 457 CP storși dintr-o motorizare de 2,5 litri. Vremea nebuniilor de 7 litri apusese, poate. Bineînțeles, Steve Saleen a gândit un proiect de motorsport care să-l aibă în centru pe S1, organizând o cupă dedicată modelului.
Vreau să închei pasajul dedicat poveștii Saleen într-o altă notă. Și v-am indus intenționat în eroare. Vremea motorizărilor imense nu apusese, nu de tot. Tot în 2017, Saleen a prezentat ceea ce ar putea fi ultima strigare în performanța fără limite: o revitalizare a lui S7, în forma Saleen S7 LM. Atât aspectul exterior cât și cel interior au fost puternic restilizate, forma propriu-zisă fiind rezultatul unor noi studii avansate de aerodinamică, în cel mai pur stil al ingineriei care nu lasă loc de interpretări. Motorul a fost pompat până la 1.300 CP, iar dacă asta vi se pare o nebunie, în 2019, oamenii lui Steve au considerat că 1.500 CP sunt și mai buni. Noul monstru mecanic pretindea că poate alerga în doar 2,2 secunde până la 100 km/h și că se va opri abia la vreo 480 km/h. Nu știu dacă pretențiile au fost verificate vreodată. Sincer, indiferent de ce va mai oferi viitorul, cred că acesta a fost adevăratul final al poveștii corecte Saleen.
Însemnările unui micuț care și-ar dori să-și regăsească numele pe un model de performanță
Culmea, deși ambele foarte frumoase, poveștile Noble și Saleen sunt pline de zbucium și de părți ceva mai întunecate. Atât Lee, cât și Steve au avut, măcar pentru anumite perioade de timp, ghinionul de a nu-și mai controla propriile nume, cel puțin nu în industria auto. Și nu cred că e chiar ușor să treci prin așa ceva.
Producătorii Noble și Saleen au existat, există și poate că vor mai exista doar datorită unor încăpățânați pentru care îndrăznesc să cred că soluțiile de tipul „nu se poate” nu puteau fi luate nici măcar în calcul. Ambii părinți spirituali au adus pe lume adevărate arătări, modele după care s-a oftat chiar și prin colecții cu pretenții. Și cred că e mai mult decât mulțumitor să știi că poți oferi plăcere la cel puțin nivelul pe care îl oferă un Porsche ori un Ferrari, incontestabile pietre de temelie în povestea mașinii sport.
Nu știu dacă v-am dat idei de noi adiții la preferatele din lumea auto, însă poate că există un altfel de viață și după mărcile super consacrate și care, din când în când, ajung să devină parcă mult prea comune. Și e simplu de judecat: de câte ori ați văzut față în față un Ferrari sau un Lamborghini, și de câte ori ați admirat vreun Noble ori un Saleen? Este că poate fi cel puțin la fel de fascinant, ba chiar mai mult?
Foto principală: Liberty House