De-a lungul anilor săi, Secolul 20 s-a ales cu o mulțime de epitete, și cred că nu inventez eu asta spunând acum că Secolul 20 a fost un secol al combustiei. Nimic mai evident, de-a lungul acelui veac s-au ars tot felul de substanțe – solide, lichide și gazoase – în cele mai diverse scopuri imaginabile: tehnologia prelucrării metalelor, industria chimică, încălzirea aglomerărilor rezidențiale, transporturi și altele.
Cu alte cuvinte, ca să poți desfășura procesele din domeniile menționate mai sus în contextul secolului trecut, trebuia să dai foc la ceva. Foarte frumos, veți spune. În fond, de ce nu? Păi nu, din două motive marcante: primul – mai toate acele substanțe combustibile la care se tot “dă foc” sunt resurse epuizabile, iar al doilea – combustia, printre alte riscuri și neajunsuri, nu doar poluează, însă ne consumă aerul respirabil. Aveți idee cât aer se duce pe galeriile de admisie ale vehiculelor în fiecare zi? Nici eu, dar se duce mult. Apoi, implicit, combustia tinde să ridice direct și indirect temperatura mediului ambiant.
În privința vehiculelor care mișună chiar acum pe planeta Terra, pe oceanele ei, pe cerul ei și chiar prin spațiul cosmic din proximitate, mai toate ard câte ceva pentru a se deplasa sau zbura. Observație pe marginea temei: combustia și-a arătat cel mai clar limitele în cazul zborurilor spațiale. Există o disproporție flagrantă între mărimea rezervei de combustibil necesare unei rachete pentru a învinge câmpul gravitațional terestru (treabă care, oricum, arată ca un “o aruncătură de băț” slabă în termeni cosmici) și mărimea sarcinii utile pe care o poate lua la bord acea rachetă.
În fond, nu-i așa că o rachetă spațială actuală seamănă neplăcut de mult cu o petardă enormă, altfel uimitor de sofisticată și scumpă, bașca adesea nefiabilă? Ok, poate am exagerat puțin – doar puțin. Viitorul spațial al omenirii (dacă va fi vreunul), se va baza inevitabil pe alte principii de propulsie (motoare ionice, efecte de câmpuri, distorsiuni dimensionale, etc.) decât aprinderea unor tone de combustibil chimic, rezultând o secvență reactivă care te aruncă afară din zona gravitației terestre cu o viteză încă penibil de meschină față de ceea ce ar presupune o străbatere decentă a distanțelor la scară cosmică.
Întru totul adevărat, mai toate necesitățile termice și legate de tehnologiile termice ale umanității pot fi rezolvate electric – adică rămânem cu aerul, și în plus se poate recurge aici la resurse regenerabile sau virtual inepuizabile (soarele, vântul, cursurile de apă, aplicațiile evoluate ale fizicii nucleare, etc.).
Ce schimbă recurgerea la motoare electrice în locul celor termice pentru orice vehicule, dincolo de partea cu “manifestul eco”? Pentru a te deplasa cu un automobil cu motor termic, îndeși un amestec carburant într-o cameră de ardere, îi dai foc, explodează, explozia împinge violent un piston care mișcă o bielă, care învârte un arbore cotit, care antrenează o transmisie – totul cu o grămadă de solicitări mecanice directe și considerabile, plus zgomot și fum.
Cât de elegantă este tehnologia unui motor electric în comparație cu “micul infern” (excepțional de rafinat din punct de vedere ingineresc, ce-i drept) dintr-un motor cu ardere internă? Niște particule subatomice încărcate negativ se mișcă extrem de discret printr-un complex de conductori, iar acest curent electric creează câmpuri care interacționează și generează mișcarea rotorului din motor. Rotorul este în contact fizic direct doar cu o pereche de lagăre și cu elementele transmisiei. Nu se produc șocuri, nimic nu se zgâlțâie și nimic nu este supus uzurii în manieră agresivă. În plus, caracteristica de cuplu e remarcabilă.
Recunosc, ador să conduc automobile cu motorizare ICE și să-mi bag nasul în tehnica lor. Este extrem de improbabil că am să renunț la experiența în cauză înainte să “dau colțul”. Cu siguranță, tocmai de asta e bine să avem o succesiune a generațiilor de oameni și să nu trăim veșnic – așa este sigur că lucrurile nu se înțepenesc undeva și că progresul umanității se poate desfășura dincolo de limitele unor viziuni materializate la un moment dat. Pe ici, pe colo, mai încerc și eu să fac bine fără să renunț la preferințele mele: aproape că nu mai utilizez automobilul în oraș și sunt cât de cât atent la consum când conduc pe drumuri interurbane.
Când, în pragul celui de-al treilea mileniu, bavarezii au prezentat prototipul BMW 750hL (un sedan din generația E38 a cărui motorizare V12 ardea hidrogen, emisiile poluante rezultate fiind zero) mi-am adus partea mea de susținere mediatică și “din vorbă în vorbă” pentru abordarea respectivă.
După cum vedem în 2025, lucrurile nu merg nici pe departe cum m-ar fi amuzat pe mine personal, pe cei care au conceput motoare cu ardere internă la BMW și pe la alte mărci cu tradiție, sau pe mulți alți “petrolheads” din lume. Important, însă, este că ele au mers într-un sens orientat spre sustenabilitate și progres. Automobilele hibride și BEV-urile disponibile pe piață reprezintă startul în direcția unei mobilități avansate și curate. Digitalizarea va completa tema foarte bine pe partea siguranței și eficienței.
Așa cum hipismul încă face parte din preocupările unor oameni, deși caii au fost înlocuiți de mult în sfera mobilității de motorizările cu ardere internă, sunt convins că automobilele cu ardere internă nu vor dispărea, însă interesul pentru acestea va căpăta un statut de “spin-off” grav de scump și neglijabil ca pondere pe fondul direcției principale de evoluție a tehnicii domeniului auto – electromobilitatea.
Foto principală: Porsche
