La începutul secolului al XX-lea, marii aventurieri ai planetei se luau la întrecere în moduri dintre cele mai îndrăznețe și periculoase. Pentru mulți exploratori, marea miză era reprezentată atunci de posibilitatea de a ajunge pentru prima oară la Polul Nord sau la Polul Sud. Performanța a fost atinsă de exploratorul norvegian Roald Amundsen, care, împreună cu echipajul său, a ajuns primul la Polul Sud în 1911 și primul la Polul Nord în 1926. Dacă vrei să înțelegi mai bine provocările specifice prin care a trecut, cartea “My Life As An Explorer: A Memoir”, scrisă chiar de Amundsen, este un bun punct de plecare.
După al doilea Război Mondial, datorită avansului rapid al tehnologiei, năzuințele oamenilor au crescut exponențial. În 1960, echipajul format din Don Walsh și Jacques Piccard a ajuns pentru prima oară în cel mai adânc punct de pe Glob, situat în Groapa Marianelor din Oceanul Pacific, la o adâncime de aproape 11000 de metri. În scurt timp, cosmonautul rus Yuri Alekseyevich Gagarin a devenit în 1961 primul om care a ajuns în spațiul cosmic.
Atingerea acestor performanțe nu înseamnă însă că oamenii au încetat ulterior să mai exploreze Pământul sau spațiul cosmic. Iar Richard Garriott, un dezvoltator de jocuri video din Statele Unite, ne demonstrează din plin acest lucru chiar în zilele noastre. Americanul a devenit recent primul om care a ajuns la Polul Nord, Polul Sud, pe Stația Spațială Internațională și în Groapa Marianelor.
“Toată lumea merge în spațiu”
Unii copii își doresc să devină piloți de curse, indiferent că vorbim despre băieți sau fete. Alții transformă pasiunea pentru biciclete în ceea ce a devenit unul dintre principalii constructori auto din lume.
În schimb, în sfârșitul anilor ‘60 și începutul anilor ‘70, copilul Richard Garriott simțea că singura meserie din lume este cea de astronaut. Și asta nu doar pentru că îl vedea la televizor pe Neil Amstrong cum calcă pe Lună.
Am crescut în Houston, la câteva străzi de sediul NASA. Tatăl meu, Owen Garriott, nu era singurul astronaut din zonă: Joe Engle locuia în dreapta, iar Hoot Gibson locuia în stânga. Cu toți acești astronauți în jurul meu, mi se părea că toată lumea merge în spațiu. Am presupus că voi merge și eu.
Richard Garriott
Visul lui Richard Garriott ar fi trebuit să se năruiască în 1974. La vârsta de 13 ani, americanul era anunțat de doctorul său că nu este eligibil să devină astronaut pentru că avea nevoie de ochelari. “După ce am jelit, mi-am făcut un plan: dacă nu pot merge în spațiu după regulile NASA, îmi voi face propria agenție spațială!”.
Dar știi și tu cum decurg lucrurile: pe măsură ce creștem, descoperim noi pasiuni. Iar Richard Garriott și-a descoperit pasiunea pentru dezvoltarea de jocuri video, datorită abilitaților sale de programare și design. În timpul școlii, Garriott a dezvoltat nu mai puțin de 28 de jocuri, printre care și Akalabeth – World of Doom, care s-a comercializat în 30.000 de unități. Americanul a primit 5 dolari pentru fiecare copie, adică 150.000 de dolari, de trei ori mai mult decât salariul de astronaut al tatălui său.
Mai târziu, Garriott a dezvoltat celebra serie de jocuri Ultima, inițial pentru calculatoarele Apple II, și a inventat termenii “Massively Multiplayer Online Role-Playing Game (MMORPG)” și “avatar”. Iar asta nu este tot: pe parcursul carierei sale, Garriott a fondat trei companii de jocuri: Origin Systems (vândută către Electronic Arts pentru 35 de milioane de dolari), Destination Games (vândută ulterior către NCsoft) și Portalarium.
Primele aventuri ale lui Garriott
Garriott nu era însă nici pe departe tipul acela de programator pe care îl vezi prin filme, reprezentat de un tocilar care își petrece toată ziua în fața unui ecran plin cu linii de cod. Viziunea sa era să călătorească. Și nu doar să călătorească, ci să ajungă în locuri cât mai greu accesibile. Iar banii obținuți din meseria de producător de jocuri l-au ajutat treptat să-și îndeplinească obiectivele.
Una dintre primele sale aventuri a avut loc la începutul anilor ‘90, când a organizat o expediție pe fluviul Amazon din America de Sud, pentru ca în 1994 să ajungă în Africa la Centrul de Cercetare Karisoke din Rwanda, care cercetează gorilele de munte pe cale de dispariție.
Nu știu câți dintre voi au ajuns în America de Sud sau Africa, dar ambițiile sale erau mai mari de atât. În 1998 a urcat la bordul unui submarin Mir în ceea ce a devenit prima expediție privată la epava Titanicului, descoperită în 1985 la circa 3800 de metri adâncime.
În același an 1998, Garriott a ajuns pentru prima oară la Polul Sud, experiență pe care a repetat-o în 2000. La vremea respectivă, americanul a fost însă foarte discret și nu a oferit detalii concrete cu privire la cele două expediții. Știm însă că a ajuns acolo în cadrul unei echipe din care a făcut parte și tatăl său, iar obiectivul științific al celor două misiuni a fost să descopere meteoriți în Antarctica.
Un meteorit este o rămășiță a unei obiect stelar, precum o cometă sau un asteroid, care “supraviețuiește” la intrarea în atmosfera Pământului. Cometele și asteroizii de mici dimensiuni “ard” la contactul cu atmosfera Pământului, însă în multe cazuri o serie de bucăți solide reușesc să ajungă pe suprafața planetei. Descoperirea meteoriților joacă un rol crucial în înțelegerea modului în care s-a format universul.
Visul copilăriei devine realitate
Și iată modul în care, într-un fel sau altul, Richard Garriott ajunsese la o nouă conexiune cu spațiul cosmic. De altfel, pe lângă aceste experiențe pe care unii le pot considera extravagante (în fond, doar transportul cu avionul din Chile până la Polul Sud poate costa lejer peste 30.000 de dolari), Garriott nu a încetat să se gândească la visul de a deveni astronaut. “Obiectivul meu a fost să fac spațiul accesibil pentru civili. Sau, mai bine spus, pentru mine”. Măcar e sincer, nu-i așa?
Ca parte a planului său, Garriott s-a asociat cu o serie de antreprenori cu viziuni similare precum Peter Diamandis, Eric Anderson sau Mike McDowell, iar la o banală cină a apărut din senin o idee nouă. “De ce să așteptăm ca cineva să creeze un vehicul spațial pentru zboruri civile suborbitale? Poate că rușii ne-ar vinde locuri în naveta spațială Soyuz!”
Urmează o paranteză ceva mai lungă. La începutul anilor 2000, Statele Unite și Rusia erau singurele națiuni capabile să trimită oameni în spațiu, mai exact pe Stația Spațială Internațională, în fapt un laborator modular aflat pe orbita joasă a Pământului, la o altitudine de circa 400 de kilometri.
Pentru asta, americanii foloseau câteva navete spațiale din programul Space Shuttle, dintre care două au suferit accidente tragice: Challenger în 1986 și Columbia în 2003, în timp ce rușii foloseau naveta spațială Soyuz.
Garriott spera însă să-i convingă pe ruși să accepte un civil. Și, mai ales, un civil american. A primit un refuz: “Ar costa prea mult să determinăm cum putem să organizăm treaba asta”. Garriott a interpretat răspunsul ca pe un “Nu știm”, a plătit 300.000 de dolari agenției spațiale ruse (Roscosmos) și a aflat cât ar costa o astfel de aventură. Singura problemă era că exact în acea perioadă a avut loc așa-numită “bulă dot-com”, în urma căreia valoarea acțiunilor companiilor de tehnologie și internet s-a prăbușit cu 78% între martie 2000 și octombrie 2002. Întrucât averea lui Garriott provenea din jocuri video, americanul nu și-a mai permis locul în naveta Soyuz, care i-a revenit ulterior lui Dennis Tito, primul turist în spațiu.
Garriott a fost nevoit să aștepte până în 2007 pentru a avea din nou șansa de a călători în spațiu alături de ruși. A acceptat inclusiv o operație la ficat pentru a corecta un “defect anatomic” și, după o perioadă de recuperare de câteva luni, a început antrenamentele la Centrul de Pregătire pentru Cosmonauți Yuri Gagarin din apropiere de Moscova, cunoscut popular drept Star City.
12 zile în imponderabilitate
În 12 octombrie 2008, Garriott a plecat spre Stația Spațială Internațională la bordul navetei Soyuz împreună cu astronautul american Mike Fincke și cosmonautul Yuri Lonchakov. Naveta spațială Soyuz a fost dezvoltată în anii ‘60 și este utilizată și în prezent pentru a transporta astronauți și cosmonauți pe Stația Spațială. Naveta este lansată de pe cosmodromul Baikonur din Kazakhstan pe o rachetă care poartă tot numele Soyuz și de care se separă după lansare.
Naveta în sine este alcătuită din trei părți: un modul orbital sferic unde echipajul staționează în drumul spre Stația Spațială, un modul aerodinamic de întoarcere folosit pentru găzduirea echipajului la revenirea pe Pământ și un modul cilindric de service unde sunt amplasate motoarele și instrumentele și care are atașate panouri solare. Practic, la plecarea de pe Stația Spațială, modulul orbital sferic și modulul de service sunt distruse înainte de intrarea în atmosfera Pământului, iar modulul aerodinamic este singurul care revine pe Pământ. Pentru a încetini suficient, modulul folosește o parașută și mici motoare înainte de contactul cu Pământul în stepa din Kazahstan.
Probabil te întrebi cât de confortabil este să călătorești la bordul unei navete spațiale Soyuz. Ei bine, modulul orbital folosit de cei 3 membri ai echipajului la plecare are o lungime de 2.98 metri (cu o jumătate de metru mai scurt decât un Matiz) și un diametru de 2.26 metri, iar volumul este de 5 metri cubi. Iar dacă asta ți se pare puțin, află că modulul aerodinamic unde “locuiește” echipajul pe drumul de întoarcere este chiar mai mic: lungime de 2.24 metri, diametru de 2.17 metri și volum de numai 3.5 metri cubi. Iar durata călătoriei nu este tocmai scurtă: 6 ore la dus și 3 ore și jumătate la întors.
Garriott a petrecut 12 zile pe Stația Spațială Internațională. Însă dacă nu vrei să-l superi, evită să-l caracterizezi ca pe un simplu “turist spațial”. “Am efectuat numeroase experimente medicale și comerciale despre acuitate vizuală, pierderea masei oaselor sau efectele asupra sistemului imunitar”, afirmă el.
Dacă ai citit cu atenție articolul până acum, probabil ai o întrebare: cum a ajuns totuși Garriott în spațiu dacă încă din adolescență avea probleme cu vederea, un element care te punea automat pe lista neagră? Ne explică chiar Garriott. “Am fost prima persoană care a ajuns în spațiu după ce a suferit o operație de corectare a vederii. NASA a fost foarte interesată cum vor reacționa ochii mei în condiții de microgravitate și am devenit practic cobaiul NASA. Nu am avut nicio problemă cu ochii, iar acum NASA acceptă ca astronauți oameni care au avut astfel de operații. Ceea ce m-a împiedicat inițial să devin astronaut a devenit acum o contribuție majoră la cunoștințele noastre despre efectul lipsei de gravitație asupra sănătății”.
Mai multe detalii despre experiența lui Garriott pe Stația Spațială Internațională poți citi în cartea sa “Explore Create”, publicată în 2017.
Lecție de geografie la Polul Nord
Nu știu cum ești tu, dar eu, dacă aș avea oportunitatea de a călători în spațiu, probabil că apoi m-aș retrage liniștit undeva la munte și m-aș bucura în continuare de viață.
Pentru Garriott, călătoria în spațiu nu a fost însă suficientă. În anii care au urmat, americanul s-a căsătorit, a făcut doi copii și s-a implicat în Clubul Exploratorilor, un program care promovează explorarea pentru copii în toate formele ei.
Printre expedițiile la care a luat parte s-a numărat și una în 2018 la Polul Nord, care avea să devină și cea mai “tânără expediție științifică la Polul Nord”, întrucât printre participanți s-au numărat și copii săi, Ronin (3 ani) și Kinga (5 ani). Și, desigur, soția sa.
Alături de un alt cuplu cu copii, familia Garriott a călătorit la Polul Nord cu ajutorul unui avion Antonov An-74. Da, exact, adică tot cu ajutorul rușilor. Dezvoltat special pentru a fi utilizat în zona Arctică și în Antarctica, Antonov An-74 transportă personal, echipamente și mărfuri pe rute pe distanțe mici și medii în orice condiții climatice între -60 de grade și +45 de grade Celsius. În plus, avionul este capabil să decoleze și să aterizeze inclusiv pe zăpadă, gheață, pietriș și ciment.
Expediția de la Polul Nord a avut rolul de a le permite copiilor să înțeleagă schimbările prin care trece zona arctică din cauza încălzirii globale. În cuvintele lui Garriott, expediția a corectat “lipsa de cunoștințe din cadrul programelor științifice și educaționale din prezent”. Desigur, se referă la programele școlare din Statele Unite. Sunt curios însă ce părere ar avea dacă ar studia programa școlară din România. Eu unul îmi aduc aminte doar că la orele de Geografie din școala generală treceam rapid peste noțiunile despre climă pentru a învăța în ce localități erau poziționate cândva uzinele deja închise care peste ani urmau să se transforme în mall-uri și clădiri de birouri.
Cum să-ți sapi propria groapă
Ce altceva ți-ai mai putea dori să vezi după ce ai fost la Polul Sud, Polul Nord și pe Stația Spațială Internațională? După ce ai vizitat inclusiv epava Titanicului la 3800 de metri adâncime?
Hmm, ce zici de Groapa Marianelor?
Garriott a zis că este o idee bună. Prin urmare, la începutul acestui an, americanul s-a îmbarcat pe vasul DSSV Pressure Drop cu scopul de a ajunge în Challenger Deep, cel mai adânc punct de pe Pământ, din așa-numita Groapa Marianelor, cu o adâncime cuprinsă între 10902 și 10929 metri. Dacă ai curiozitatea să deschizi Google Maps vei găsi Challenger Deep undeva în Oceanul Pacific de Nord, la circa 2000 de kilometri nord de continentul Australia.
Știu, pare complicat să ajungi acolo chiar și așa, la suprafața apei. Pentru a coborî aproape 11000 de metri, Garriott a folosit submersibilul Limiting Factor, cu o lungime de 4.6 metri și o lățime de 1.9 metri. Capabil să transporte doar două persoane, Limiting Factor a fost conceput pentru a coborî până la 11000 de metri adâncime, acolo unde presiunea este de… Dar mai bine îți explic printr-o comparație: Limiting Factor a trebuit să reziste la o presiune echivalentă cu cea a 100 de elefanți care stau toți claie peste grămadă pe capul unui om. Pentru a rezista la o astfel de presiune, Limiting Factor are o carenă de 90 de milimetri produsă din aliaj de titan.
Viteza de deplasare în plan vertical este de 1-2 noduri pe oră, echivalentul a 1.85 – 3.7 km/h, în timp ce viteza în plan orizontal este ceva mai ridicată: 2-3 noduri pe oră, adică între 3.7 – 5.56 km/h. Submersibilul utilizează energie electrică stocată într-o baterie cu capacitatea de 65 kWh, adică aproximativ la fel de mare ca cea pe care o găsești, de exemplu, pe una dintre versiunile SUV-ului electric Skoda Enyaq iV.
Pentru vizibilitate în mediul subacvatic, submersibilul mizează pe 10 LED-uri exterioare de câte 20.000 de lumeni, iar filmările sunt realizate cu 4 camere video high-definition, care se adăugă la cele 4 camere wide utilizate pentru identificarea eventualelor obstacole din imediata apropiere a submersibilului.
Bine, bine, dar care a fost scopul și durata vizitei? Încep cu durata, că este mai simplu: Garriott a avut nevoie de 12 ore pentru experiența completă. Asta în condițiile în care Limiting Factor este conceput să ofere energie timp de 16 ore, la care în caz de urgență se adaugă 96 de ore în care sunt în funcțiune doar sistemele de menținere a vieții. “Am coborât ca o piatră, dar tot ai nevoie de 4 ore pentru a ajunge pe fundul oceanului. Lumina dispare complet în câteva momente de la plecare, deoarece viteza este foarte mare. Doar în primii 300 de metri vezi lumina naturală”, explică Garriott.
Totuși, ce a simțit în momentul în care a ajuns în cel mai adânc punct de pe planetă? Ei bine… “Priveliștea nu este specială. Zona pare că este acoperită cu nămol și pietre, dar de fapt întreaga suprafață este acoperită cu un strat de circa 30 de centimetri de pudră de talc. Este un fel de deșert cu diverse resturi de la vietățile care trăiesc în ocean”, spune Garriott.
Pentru Garriott, mai interesant de urmărit pe parcursul celor circa 60 de minute petrecute în cel mai adânc loc de pe Pământ au fost semnele de viață. “La fiecare câțiva metri am observat crustacee translucente de câțiva centimetri lungime care trăiesc datorită micilor cantități de materie organică ce ajung acolo drept hrană”, mai spune americanul.
Nu în ultimul rând, Garriott dezvăluie că a “lăsat acolo o placă de titan pătrată cu latura de 15 centimetri cu un identificator numeric și un cuvânt secret. Singurii oameni care vor putea demonstra că au găsit placa vor fi cei care cunosc cuvântul secret”. Parcă m-aș băga și eu în aventura asta, dar încă aștept să randamente “sănătoase” pe bursă. Că la programare nu mă pricep (încă).
După această ultimă experiență, Richard Garriott a devenit primul și, probabil pentru o lungă perioadă de timp, singurul om care a ajuns la Polul Sud, Polul Nord, pe Stația Spațială Internațională și în Groapa Marianelor.
Este, practic, cea mai în măsură persoană să spună care dintre aceste experiențe a fost cea mai interesantă, pe baza provocărilor pe care le-a presupus. Iar Garriott admite că, în fiecare dintre aceste situații, a fost nevoit să se adapteze rapid la lucruri la care nici nu se gândea înainte.
“Toate locurile au ca punct comun faptul că legile fizicii par să se schimbe profund. În spațiu, lipsa gravitației este o schimbare fundamentală asociată cu viața ta. În Antarctica nu ești capabil să înțelegi distanțele, pentru că nu există drumuri sau stâlpi care să ofere o perspectivă. Rocile de mari dimensiuni de la depărtare arată la fel ca rocile mici din apropiere. […] În ocean, presiunea era atât de mare, încât nici măcar telefoanele acustice concepute special pentru comunicare subacvatică nu mai funcționau”.
Mirajul marțian
Trage un pic aer în piept și gândește-te: ce experiență și-ar mai putea dori acum un astfel de om? Plastic vorbind, a ajuns în toate extremitățile Pământului, are o familie cu doi copii și suficienți bani încât să nu ducă grija zilei de mâine.
Și totuși, Richard Garriott nu vrea să se oprească aici. De fapt, are planuri mult mai mari. Probabil a citit cartea “Measure What Matters”, în care autorul John Doerr explică mecanismul prin care stabilirea unor obiective majore în detrimentul unor obiective minore are potențialul de a genera cu adevărat inovație.
Dar mai bine îl las pe Garriott să explice. “Să văd Pământul din spațiu a fost un eveniment care mi-a schimbat viața. Am realizat ce casă fragilă avem. Încă sunt multe de explorat aici, dar imediat ce prietenul meu Elon Musk construiește o rachetă cu care poate ajunge pe Marte, îmi fac bagajele și mă îndrept spre o nouă lume!”.
Un lucru e sigur: Perseverance îl așteaptă cu drag pe Planeta Roșie.