Există pe lumea asta o meserie mai grea decât cea de explorator? Acum, în lumea internetului 5G și a Google Maps (sau Waze, sau Apple Maps, după caz), ideea de a pleca la drum fără să te folosești de ele mi se pare imposibilă. Și nici măcar nu vorbesc despre aventuri către necunoscut, ci de banalele itinerarii cunoscute, pe rute asfaltate, marcate corespunzător.
Ceea ce m-a făcut să mă gândesc că oamenilor care au explorat ținuturi noi în secolele anterioare le-a fost cu atât mai greu, pentru că în acele vremuri nu prea aveai semnal la telefonul mobil. Sau telefon mobil. Iar pe lista de expediții dificile, Antarctica are, fără îndoială, un loc special.
„Unul dintre cele mai neobișnuite laboratoare ale naturii”
O întindere de pământ mare cât 50 de Românii și acoperită cu un strat gros de gheață, Antarctica este al cincilea cel mai mare continent și, totodată, cel mai sudic. Acest deșert polar cu temperaturi de -63 de grade Celsius – un pic mai frig decât la Botoșani în iernile geroase, practic – se află acolo de circa 34 de milioane de ani și conține, pe lângă cea mai mare rezervă de apă dulce a planetei, și multe indicii ale existenței dinozaurilor, de exemplu.
Din al doilea secol al erei noastre – când Ptolemeu s-a gândit că ar trebui să existe totuși pământ și în partea de sud a Globului, ca să compenseze pentru continentele nordice – și până aproape de finalul secolului 18, când a fost descoperită de exploratorul britanic James Cook, Antarctica nu a existat pentru noi. Dar odată ce am dat de ea, a crescut și curiozitatea. Faptul că e neospitalieră ne-a ținut deoparte ceva vreme, însă la un moment dat s-a întâmplat: oficial, omul a pus piciorul pentru prima dată pe acest continent abia la finalul secolului 19. Și de atunci a început umblătura.
„Unul dintre cele mai neobișnuite laboratoare ale naturii” – așa a fost descrisă Antarctica într-o lucrare despre expediția din 1939-1941 către cel mai neprietenos loc de pe Pământ. Mă refer la expediția americană în Antarctica, nu la misiunea secretă a naziștilor de a asigura stocul necesar de grăsime de balenă. Pentru margarină. Da, ai citit bine. Margarină.
Dar în timp ce Hitler își făcea provizii de război, celelalte națiuni își vedeau fiecare de treabă. SUA, de exemplu, pășea entuziastă din Marea Recesiune și curioasă, printre altele, ce anume ascunde Antarctica. Pentru asta, primul pas natural a fost stabilirea unor baze pe cel mai puțin populat continent de pe Terra, în vederea studiului geologic, biologic și meteorologic al zonei.
Însuși președintele Roosevelt a emis ordin pentru această expediție. Structuri importante din cadrul Guvernului SUA – Forțele Navale, Departamentul de Stat, Ministerul Mediului, Trezoreria – și-au unit forțele. Primul lucru pe ordinea de zi: să-l sune pe Byrd, să vadă dacă-i acasă. Norocul a făcut că omul tocmai pregătea o nouă expediție către Antarctica. A treia.
Byrd
Lăsând glumițele deoparte, probabil că nu le-a fost deloc greu să dea de Byrd, pentru că omul era pe atunci amiral al Forțelor Navale americane. Cel mai tânăr amiral din istoria Forțelor Navale, de fapt. O distincție primită după prima sa expediție în Antarctica. Richard Evelyn Byrd Jr. a fost primul om care a ajuns până la Polul Sud în zbor – se întâmpla în 1929. A fost și unul dintre cei mai decorați ofițeri din istoria marinei militare a SUA, purtând în piept și cea mai înaltă distincție militară oferită de americani: Medalia de Onoare (Medal of Honor). Știți voi, ca jocul ăla de calculator.
Însă medaliile au fost doar o consecință a acțiunilor sale. Visul lui Byrd nu a fost să culeagă metale în piept, ci să zboare cu ele: să atingă, în zbor, atât Polul Nord cât și Polul Sud. În privința primului există controverse, însă chiar și dacă nu ar fi ajuns până acolo, a fost cu siguranță primul om care să se apropie foarte tare de el.
După experiența aviatică din primul război mondial – a fost atât pilot, cât și comandant în Forțele Aeriene Navale ale SUA –, Byrd s-a înscris în cursa Aviației americane de a traversa în zbor Atlanticul cu hidroavioane, dar nu s-a calificat. În 1921 – cu șase ani înainte ca această mare realizare să se înfăptuiască – s-a oferit voluntar pentru traversarea dintr-un singur zbor a Atlanticului; nu a fost lăsat de superiori, pentru că părea prea riscant. S-a înscris în această cursă șase ani mai târziu, însă avionul s-a prăbușit în timpul unor teste. Din fericire, n-a murit nimeni. Din păcate (pentru Byrd), istoria a fost scrisă între timp de Charles Lindberg. Asta nu l-a împiedicat pe Byrd să unească și el SUA și Franța printr-un zbor transoceanic, încheiat cu succes o lună mai târziu după recordul lui Lindberg. Mă rog, cu relativ succes, pentru că a aterizat de-a bușilea. N-a murit nimeni. Din nou.
Nu știu cum a stat Byrd cu viața sa amoroasă, însă cu moartea a tot flirtat de-a lungul timpului și a cucerit-o de fiecare dată. În 1934, în a doua sa expediție în Antarctica, era să fie pus la somn de o intoxicație cu monoxid de carbon cauzată de o plită defectă. Pe principiul ce nu te omoară te face mai puternic, Byrd a mai făcut încă trei expediții în Antarctica până la finalul vieții.
Pinguin 1
La scurt timp după ce au pus piciorul în Antarctica, exploratorii și-au dus acolo și adjuvantul. Cea mai nouă jucărie: mașina. Din 1908, când britanicii au adus primele roți motorizate aici și până în prezent, mașina s-a adaptat cerințelor exigente ale continentului înghețat.
În mod surprinzător, Antarctic Snow Cruiser (Botezat și „Pinguin 1”) a fost o dureroasă excepție.
Acest mastodont de 16 metri lungime, 6 metri lățime și 4,5 metri înălțime a fost construit special pentru a treia expediție a lui Byrd, care între timp a devenit o expediție oficială a Statelor Unite la Antarctica. Guvernul American a sponsorizat misiunea cu 350.000 $ (echivalentul a circa 7 milioane de dolari din zilele noastre). Dintre aceștia, 150.000 $ au fost folosiți pentru dezvoltarea și fabricarea lui Snow Cruiser. Având în vedere apele tulburi de la orizontul politicii mondiale și faptul că și nemții deveniseră interesați de Antarctica – pentru grăsime de balenă, mă rog –, americanii au vrut să facă prin această misiune și o declarație de măiestrie. Evident.
Aceasta a fost o ocazie nemaipomenită pentru Thomas Poulter, adjunctul lui Byrd, pentru a-și prezenta creația: o mașinărie construită special pentru a înfrunta condițiile impuse de climatul și de topografia Antarcticii. Poulter nu era străin de zonă, pentru că participase în a doua expediție a lui Byrd, când i-a și salvat de altfel viața.
Dar multe dintre pericolele unei expediții ar fi fost de domeniul trecutului odată cu apariția lui Snow Cruiser. Această autorulotă extremă imensă promitea să țină în viață un echipaj de patru oameni până la un an de zile fără niciun fel de reaprovizionare. Pe lângă cămara cu alimente, avea un rezervor suficient de mare pentru o autonomie de până la 12.800 de kilometri. Și avea loc și pentru două roți de rezervă. Roțile aveau diametru de 3 metri, adică 118 inci.
Mașinăria de 37 de tone (atât cântărea cu toate cele în ea) era pusă în mișcare 300 CP proveniți de la două motoare diesel de 11 litri bucata asistate de patru motoare electrice de câte 75 CP bucata. Da, exact: era un hibrid diesel.
Snow Cruiser era o raritate din toate punctele de vedere.
Plafonul său drept a fost proiectat ca platformă pentru un avion pe care exploratorii să-l folosească pentru a scruta orizontul alb în căutarea celei mai bune rute pentru mașină. Dar Snow Cruiser era pregătit să înfrunte orice-i ieșea în cale: garda la sol era ajustabilă individual pentru fiecare roată. Astfel, trecerea crevaselor din Antarctica părea floare la ureche.
Nu la fel se putea spune și despre șanțurile din America.
După materializarea sa rapidă – în doar 11 săptămâni – pe linia de producție Pullman din Chicago, Antarctic Snow Cruiser și-a început călătoria pe drumurile americane. Expediția pornea din portul Boston, iar cei 1.600 de kilometri care leagă Chicago de Boston au fost parcurși, cu mare tam-tam, cu convoi și circulație blocată, pe roți. Pentru că operarea lui nu era simplă din niciun punct de vedere, autobuzul-tanc a fost înfipt într-un șanț în drumul său către destinație.
Pentru unii, acesta ar fi fost un argument irefutabil că mașinăria s-ar putea să nu fie pregătită pentru Antarctica. Însă după tot efortul depus pentru construcția sa, ar fi fost păcat să-l lase acolo. Din fericire, Snow Cruiser a ajuns la timp în Boston pentru a fi îmbarcat pe vasul North Star. Din nefericire, nu încăpea, așa că partea din spate a fost dezasamblată.
Două luni și ceva mai târziu, Snow Cruiser ajunge în mediul său natural, nu înainte să rupă, la debarcare, podul din lemn pregătit să susțină multe, dar nu mai mult de 37 de tone odată.
Acum, dacă te-ai întrebat cumva „Dar oare anvelopele alea nu sunt cam netede pentru atâta zăpadă și gheață?”, să știi că e o întrebare foarte bună. Tehnologia anvelopelor nu era nici ea foarte avansată la acea vreme, iar cei de la Goodyear s-au gândit că o anvelopă netedă va fi performantă pe zăpadă; în definitiv, s-a dovedit a fi performantă în testele desfășurate prin zone mlăștinoase. Frigul nu a fost luat serios în calcul.
Viteza maximă teoretică de 65 km/h nu a fost atinsă niciodată, ceea ce e bine, pentru că asta ar fi însemnat că alunecau cu 65 km/h cu un vehicul de câteva zeci de tone. Frigul nu a ajutat deloc nici la buna funcționare a inovatoarei motorizări, lăsată astfel fără vlagă.
Drept urmare, ca mijloc de mobilitate, Snow Cruiser s-a dovedit a fi totalmente inutil, însă a fost folosit cu succes ca laborator staționar lângă una dintre bazele americane nou înființate.
În 1941, când eforturile SUA au fost prioritizate pentru război, Snow Cruiser a fost abandonat în Antarctica. Cinci ani mai târziu, în următoarea expediție americană aici, Byrd a găsit mamutul aproape acoperit de zăpadă, pregătit să-și continue aventura. Din păcate, a fost considerat un capitol închis pentru americani, pentru că nu a fost depus niciun efort de a-i face modificările necesare mobilității.
Ultima dată a fost văzut – impropriu spus, pentru că doar un băț de bambus îi indica poziția, Snow Cruiser fiind îngropat de-a binelea în zăpadă – în cadrul unei expediții internaționale, în 1958.
Cea mai probabilă teorie este că Snow Cruiser șade acum liniștit pe fundul oceanului.
În 1963, un spărgător de gheață american a zărit, într-un ghețar plutitor, rămășițele a ceea ce părea o bază de cercetare. Nu s-a putut confirma care anume, însă cei de la fața locului au bănuit că ar fi fost vorba de Little America III, baza lângă care era îngropat și Cruiserul. O altă teorie este că și l-au însușit rușii, pentru investigații. Puțin probabil, având în vedere că rușii în 1958 deja își aduseseră cruiserul lor.
Unul care chiar funcționa.
