E al doilea an în care particip la caravana umanitară de Crăciun organizată de Ford Motor Company Fund la Craiova. E al doilea an în care îmi mai las puțin din suflet într-un sat înfundat din județul Dolj, în fața unor pereți șubrezi care cu greu mai țin pe umeri acoperișul scobit de timp.
Și n-o să-ți dau răgaz să respiri. Încep cu partea care să-ți zgândăre egoul.
Hai să-ți spun cum e treaba cu caravana asta umanitară de Crăciun. E un portal către o lume nouă. Imaginează-ți că treci de ușile unui dulap, iar dincolo nu e Narnia, ci e o lume pe care n-ai văzut-o des la televizor și nici pe Instagram sau Facebook. Ba e posibil să n-o fi văzut niciodată. E ca un loc dosit pe lângă care poți trece zilnic fără să-i dai pic de atenție.
Și odată ce ai pășit te așteaptă un mix de sentimente, un fel de carusel emoțional, dacă vrei să-l proiectezi în minte. E un roller coaster în care te urci în momentul în care ai strigat la prima poartă din sat și din care mai cobori, nu acum, după ce ai terminat de împărțit pachetele din mașină, ci peste vreo două zile, după ce ai ajuns deja acasă la ai tăi.
Care-i amestecul ăla de sentimente? Întâi e teama. Teama ca nu cumva cel din spatele porții să interpreteze greșit gestul. Dar ăsta trece repede pentru că-ți dai seama imediat că greșești. Că te-ai temut degeaba. Oamenii aflați în situații grele au învățat să primească. Și primesc cu inima. Apoi e ușurarea venită la pachet cu zâmbetele sincere ale copiilor și frunțile descrețite. Iar după ce-ai lăsat un dram de speranță în urma ta, apare vina. Este, poate, cel mai puternic dintre sentimentele pe care le încerci. Pentru că persistă. Vina că n-ai făcut mai multe, deși ai fi avut posibilitatea. Vina că nu faci mai multe, chiar și acum, după ce ai dat de privirile alea sincere peste care au trecut mai multe încercări decât îți poți imagina. Și-ți recomand să faci o plimbare în caruselul ăsta. Fără bilet. Din curiozitate.
În spatele cortinei
În spatele acțiunilor umanitare, implicit și a caravanei de Crăciun de la Craiova, se află divizia Ford Motor Company Fund, latura filantropică a mărcii americane. Ideea a luat naștere în 1949 ca o completare la apariția Corporate Social Responsibility (CSR), o ramură care se axează pe creșterea comunităților din care fac parte companiile.
Desigur, ai fi tentat să spui că CSR-ul reprezintă doar o unealtă de marketing pentru companii, dar dă-mi voie să te contrazic. Prin proiectele de CSR, companiile ajută comunitatea, iar o comunitate educată care se dezvoltă într-un mediu bun va crește și va permite acestor firme să crească alături de ea. E o situație de timpul win-win. Fiecare are de câștigat în urma eforturilor colective.
În cazul României, Ford Motor Company Fund a mers pe trei direcții: programe de educație, implicare activă în comunitate în funcție de nevoi și îmbunătățirea abilităților de conducere.
Despre o parte dintre proiectele desfășurate în România v-am vorbit și în trecut, așa că n-o să mai pun acum accentul. Vă las doar un link.
Ediția din 2021 a Caravanei Ford de Crăciun
În țara noastră, Ford Motor Company Fund colaborează cu ONG-uri care pun în aplicare ideile, iar unul dintre ele este Asociația Pentru Educație SV Oltenia. Sau pe scurt, EDUCOL. Iar voluntarii acestui ONG au fost cei care au făcut să meargă acțiunea umanitară din acest an.
O altă lume
Experiența anului trecut m-a făcut să-mi dau seama că fiecare pereche de mâini contează. Nu contează că rolul tău e doar să deschizi un sac și să-l dai omului din dreapta. Ești acolo și cineva din tot lanțul se bazează pe gestul pe care îl faci.
Parchez în fața unui garaj din incinta fabricii Ford Otosan de la Craiova. Deschid ușa și parcă m-am trezit într-un centru comercial în care sunt reduceri la mai știu eu ce produse. 53 de voluntari ai ONG-ului EDUCOL mișună prin încăpere, iar zumzetul lor cuprinde fiecare colțișor. Sunt mai mulți ca în 2021, iar asta nu poate decât să mă bucure. E semn că anul acesta mesajul s-a răspândit mai bine.
Podeaua e plină de cutii cu alimente de bază, conserve, fructe și, bineînțeles, dulciuri. Grupurile sunt deja formate, așa că tot ce-mi rămâne de făcut e să mă inflitrez și să încerc să ajut punctual. Șase pungi cu făină, patru cu mălai, alte patru cu orez, și câte două de paste și de zahăr. Asta e baza piramidei dintr-un sac. Urmează sticlele cu ulei, cele cu oțet, iar la final, conservele cu carne și cele cu pateu. Înainte ca șiretul să fie tras sunt adăugate o parte dintre dulciuri. Restul vin ca atare în găletușe și sacoșe.
Cei 160 de saci pe care tocmai ne pregăteam să-i încărcăm în mașinile caravanei reprezintă o mică parte din nevoile acute ale unor familii mai puțin norocoase.
Cu mașinile încărcate pornim de la uzina Ford Otosan din Craiova spre patru comune din județul Dolj: Vela, Sălcuța, Caraula, Verbița.
Ca lucrurile să meargă rapid și eficient, împărțim cele 10 mașini ale caravanei în câte două grupe. Prima dintre ele urma să viziteze familiile din satele comunelor Vela și Sălcuța, în timp ce a doua grupă a mers în Caraula și Verbița.
Prima oprire a grupului meu a fost în Caraula, la aproape 60 de kilometri de Craiova. Parcăm în fața primăriei, pentru că toată acțiunea ar fi fost cumva ineficientă fără cineva din partea autorităților. Ele au întocmit listele cu oamenii care au nevoie de dramul de bine pe care îl putem face noi punctual și tot ele ne vor îndruma pe ulițele satelor.
Inevitabil, prezența noastră în sat stârnește zarva printre localnici. Unii intuiesc despre ce e vorba și se bucură că îi putem ajuta pe cei aflați în situații delicate. Alții consideră că și ei au nevoie de ajutor. Și e cumva sfâșietor să pui o etichetă cu “nu” doar pentru că numele nu-i apare pe o listă.
În general, copiii sunt primii care ies la auzul vocilor. Se uită curioși la mașinile de pe drum, dar și la voluntarii îmbrăcați în albastru. Mulți sunt timizi, dar îndemnați de părinți ne împărtășesc din viața lor. Andrei e premiant și spune clar că vrea să se facă polițist, în timp ce Rebeca iubește matematica, dar visul ei e să devină cântăreață. Nu-i greu deloc să citești grjile de pe fețele părinților, dar astfel de gesturi mici îi fac să respire mai ușor. Pentru moment.
O văduvă cu patru copii, o copilă care a simțit nevoia să îmbrățișeze unul dintre voluntari sau un tată care înțelege situația în care se află și care acceptă gestul ăsta mic cu fruntea sus: fiecare poartă cu povești diferite. Ca ei sunt mulți alții. Nu doar în Dolj, și nu doar în România.
Foto: Andrei Toboșaru
