De ce ar scrie Autocritica despre o cursă de alergare montană? Bună întrebare. Tocmai de asta nu scrie echipa editorială clasică de la Autocritica, ci Radu Restivan de la 321sport, unul care aleargă mult și care atunci când a primit oportunitatea de a merge la Dacia UTMB Mont-Blanc… a avut o sclipire ciudată în ochi.
Pietre, index și calificare
Sunt foarte puțini cei care vor înțelege din prima despre ce este vorba în acest articol. Dacă termenii “running stones”, “UTMB index” sau “qualifying races” sunt cunoscuți, înseamnă că vorbim aceeași limbă. Dar este foarte posibil să nu vorbim aceeași limbă din simplul motiv că nu-s foarte mulți “nebuni” care sunt dispuși să facă aproape orice pentru a alerga pe niște munți pe care alții îi văd în poze și spun “Doamne, cât de greu trebuie să fie să urci pe acolo”!
Eu sunt Radu Restivan, pasionat de alergare, iar în 2017 și 2019 am avut bucuria să alerg la UTMB, adică Ultra-Trail du Mont-Blanc. Și o să povestesc puțin din experiența mea ca să scurtez drumul până la întrebarea “de ce ai face așa ceva”? În primul rând, nu sunt singurul, căci zeci de mii de oameni se antrenează în fiecare an și participă la curse de calificare pentru a obține șansa de a lua startul la UTMB.
Vorbeam mai devreme despre “running stones” (în traducere… pietre de alergare, ce o însemna și asta) – este un termen relativ nou introdus de UTMB, prin care efectiv strângi șanse de a participa la cursa-regină.
Dar hai să explic pe înțelesul oricui: dacă vrei să alergi la orice cursă din cadrul UTMB (cursele înseamnă distanțe între 50 și un pic de kilometri și până la peste 300 kilometri), trebuie să termini niște competiții. Când treci linia de finish, primești „pietrele”, evident în format digital. Fiecare „piatră” reprezintă o șansă în tragerea la sorți pentru marea cursă. Pare complicat. Și chiar este.
În al doilea rând, îți trebuie și UTMB Index. Adică poți să ai pietre, dar nu poți să faci nimic cu ele dacă n-ai alergat pe trasee similare cu cele pe care vrei să le parcurgi la UTMB. Dacă vrei să faci cursa-regină, cea de 170 kilometri și 10.000 metri diferență pozitivă de nivel, îți trebuie atât pietre, cât și index.
Index-ul se obține terminând curse de o distanță sau dificultate similară cu acea cursă specifică din cadrul UTMB la care vrei să participi. Pentru UTMB 170 kilometri, îți trebuie index 100K (kilometri) sau 100M (mile).
Dar, cum spuneam, asta nu înseamnă că toate cursele cu acest index au fix 100 kilometri sau 100 mile.
Pentru index 100K, sunt curse și de 80 kilometri, dar cu câteva mii de metri diferență pozitivă de nivel. Sau curse de peste 100 kilometri, însă cu mai puțină diferență de nivel. Există un sistem care le cataloghează și le împarte pe toate, dar aș intra în prea multe detalii.
Nebunii
Doar ca să fie cât de clar: oamenii care se înhamă la așa ceva sunt absolut nebuni.
Tocmai am descris un mecanism extrem de complicat, care teoretic ar trebui să limiteze numărul de doritori la câteva zeci. Sau, poate, sute. Problema este că sunt sute – dar nu sute-sute, ci probabil sute de mii care obțin fie UTMB Index, fie Running Stones, în speranța că poate, într-o zi, vor avea ocazia să ia startul la oricare dintre cursele de la UTMB (competiția ce se desfășoară la final de august sau început de septembrie în Franța, Italia și Elveția – dar care își are cartierul general la Chamonix, în Franța).
Și când ați putea spune că lucrurile nu pot fi mai complicate de atât, de câțiva ani UTMB nu mai este doar competiția de la Chamonix, ci a devenit un circuit mondial, iar pe tot globul (fără exagerare, chiar pe totul globul) sunt curse ce poartă numele de UTMB. Toate acestea formează UTMB World Series – o serie de peste 30 de evenimente, astfel încât alergătorii montani din toată lumea să poată avea șansa ca într-o bună zi să prindă un loc la Chamonix.
Spuneam că am avut bucuria să alerg la OCC (Orsieres – Champex-Lac – Chamonix) în 2017 și CCC (Courmayeur – Champex-Lac – Chamonix) în 2019, ultima dintre ele măsurând 100 de kilometri și 6.000 metri diferență pozitivă de nivel.
Și acum vine o replică de om bătrân: pe vremea mea, încă nu existau “Running Stones”, dar trebuia să ai niște curse de calificare, iar în ziua tragerii la sorți să spui două rugăciuni la cea mai apropiată biserică, în speranța că te vei afla pe lista norocoșilor. Nu știu dacă primeai extra bonus la șanse dacă puneai și un acatist, dar sunt convins că o bună parte dintre doritori au încercat și varianta asta.
Iar în ziua extragerii m-am simțit fix ca atunci când s-a făcut admiterea computerizată la liceu sau listele finale pentru admiterea la facultate. Și sunt ferm convins că peste tot în lume, indiferent de fusul orar, oamenii făceau același lucru. Nu de alta, dar și “pe vremuri”, la fel ca în prezent, trebuie să termini niște curse extrem de grele pentru orice om, iar dacă tot ai depus acel efort, vrei să știi dacă se va concretiza în participarea la cea mai prestigioasă cursă de alergare montană din lume.
Hai că am vorbit mult – poate prea mult, dar sunt convins că denotă ambiția oamenilor care sunt angrenați în acest fenomen – despre cum ajungi să participi la această competiție.
De la malul mării până deasupra Everestului
Dar poate am spus prea puțin despre începuturile mele în alergare, când m-am oprit după câteva sute de metri și efectiv simțeam că mor. Dacă m-ar fi întrebat atunci despre ideea de a parcurge (o să evit folosirea termenului de “a alerga”) 100 kilometri cu 6.000 metri diferență pozitivă de nivel, cel mai probabil aș fi râs isteric. Nu-i ușor să alergi 5 kilometri în parcul de lângă casă, iar distanța de maraton (un pic peste 42 kilometri) este o utopie pentru 99% din oamenii de pe glob, căci statisticile spun că doar aproximativ 1% din populația planetei va alerga un maraton pe tot parcursul vieții.
Personal, consider că este o statistică un pic prea optimistă – asta ar presupune ca aproape 80 milioane de oameni să alerge 42 kilometri.
Bun, acum că am trecut și peste acest aspect, 42 kilometri pe asfalt nu implică, de obicei, diferență de nivel, adică urcare. Scările din parcul Carol din București – acelea pe care unii oameni gâfâie după ce urcă, au vreo 10-12 metri diferență pozitivă de nivel. UTMB are 10.000, CCC cam 6.000, iar OCC aproximativ 3.500. Cred că pune puțin lucrurile în perspectivă.
Pe românește, cursa de 170 kilometri nu înseamnă doar patru maratoane de 42 kilometri, ci se adaugă și urcări care, cumulat, înseamnă mai mult decât urcarea de la nivelul mării până pe Everest, să spunem. Chiar dacă este o comparație forțată, dă un pic de zoom out întregii situații astfel încât orice om, chiar dacă nu are deloc o relație cu alergarea montană, să înțeleagă cât de greu este să termini o astfel de competiție.
Am vorbit despre cât de greu este, știu! Dar când ești la linia de start și vezi toate acele emoții de pe margine, n-ai cum să nu plângi.
Cursa-regină: UTMB
În 2023 nu am alergat la UTMB, dar am stat la linia de start alături de aproximativ 2.000 de oameni care urmau să plece în experiența vieții lor, acei 170 kilometri pe care i-am tot amintit. Și am plâns pentru că am retrăit toate amintirile de când mă aflam pe traseu, dar mai ales pentru că energia acelor nebuni din toate colțurile lumii, reuniți pentru a suferi împreună, are ceva atât de special încât nu ai cum să nu te îndrăgostești instantaneu și să îți dorești să participi la ceva similar măcar o dată în viață.
Deși am trecut prin toate emoțiile lor, prin sistemul de calificare (cel vechi, recunosc!), cât și prin toate cursele propriu-zise, m-a luat plânsul și nu mi-e rușine să spun asta. Mă uitam cum unul dintre participanți își printase o poză cu copilul și a capsat-o pe rucsacul de alergare montană, iar un altul își scrisese pe hârtie la ce oră își propune să fie în CP-uri (check-point-uri, adică puncte intermediare), astfel încât să termine cursa în obiectivul propus. Și omul avea tot parcursul spart în segmente de câteva minute, pentru fiecare urcare în parte, pentru fiecare coborâre, ceva de speriat – în sensul bun, evident.
Iar eu am profitat de fiecare secundă liberă pentru a alerga la Chamonix. Imediat după ce am ajuns acolo și am făcut check-in-ul la cazare, m-am schimbat în hainele de alergare și am fugit să văd cât mai mult din oraș și din atmosfera înainte de start. Alergând.
Dacia, partener UTMB
Ecuația e simplă: dacă am doar 30 minute să văd orașul, prefer să alerg, pentru că astfel acopăr 5-6 kilometri în loc de 2-3, cât aș face în plimbare și practic pot să văd mai multe lucruri: alergători, momente frumoase, emoții. După alergare, am aterizat la zona Dacia, acolo unde alergătorii din toată lumea erau invitați la un cocktail, la discuții despre alergare montană sau la niște poze cu mașinile expuse. Recunosc că un am simțit un sentiment de mândrie similar cu acelea pe care ni le oferea echipa națională când eram copil.
Pentru că Dacia este sponsor principal la Mecca alergării montane.
Ulterior am vizitat centrul de media, cel care asigură transmisiunea live din competiție – pe care o urmăresc niște milioane de oameni (!) – acela fiind locul din care sunt coordonate dronele și elicopterele, dar mai ales (atenție!) alergătorii și bicicliștii care se află pe traseu în permanență, filmează și ridică semnalul către regia de emisie. Acești operatori video sunt supraoameni, pentru că aleargă la viteza profesioniștilor din cursă, în timp ce îi filmează pe aceștia, iar în spate cară un rucsac special care angrenează mai multe sisteme prin care semnalul se duce din creierii munților până la regia de emisie la o calitate incredibilă.
Atât din punct de vedere al producției media, cât și al organizării propriu-zise, UTMB are o structură atât de clară și de fluentă, încât experiența pentru alergători, susținători și fani de pretutindeni este o adevărată lecție pentru orice organizator de competiții la nivel global.
Pe lângă alergarea din Chamonix, urmată de startul competiției, în ziua a doua (da, noi am dormit!) am plecat cu un Duster co-branded Dacia și UTMB World Series până în zona Trient. Și senzația de a conduce un Duster prin Alpi este fix ca în reclame. Nu știu cum să o descriu, pentru că n-am experiența oamenilor de la Top Gear care au fost pe Transfăgărășan, dar pot să spun cum s-a simțit Restivan, înnebunit cu alergarea, să conducă până în punctul din care știa că va alerga câțiva kilometri pe traseul competiției – practic, îmi venea să urlu.
De acolo am început să alerg până la Alpage de Bovine, invers traseului oficial, pentru a-i întâlni pe liderii competiției, Zack Miller și Jim Walmsley (la acel moment, Miller era pe locul 1, însă la final Walmsley a câștigat competiția). Dus-întors am făcut 10.62 kilometri și o diferență de nivel de 687 metri, practic nici 10% din cât făceau toți participanții de la UTMB. Și tot am obosit. Dar sentimentul de a te întâlni cu cei mai buni dintre cei mai buni pe traseu este, din nou, de nedescris. Băieți de treabă, chiar au zâmbit când i-am aplaudat și încurajat cu volumul tare, tare de tot.
Dacia face treabă bună prin această asociere, fiind alături nu doar în cursa propriu-zisă, ci în tot circuitul UTMB World Series. Iar a fi alături nu înseamnă doar sprijin financiar, pentru că există mașini (ca cea pe care am condus-o eu) care parcurg mii de kilometri pentru a transporta organizatori, voluntari, medici, alergători, fotografi, cameramani prin cele mai dificile locuri din întreaga lume. Este, probabil, cel mai important parteneriat comercial din sportul mondial pe care un brand cu ADN românesc îl are. Și care duce mai departe misiunea UTMB, aceea de a inspira oamenii din întreagă lume să alerge.
