Undeva între curenții Atlanticului de Nord, la vreo 1.500 de kilometri de Lisabona se află insulele Azore. Dacă n-ai fost curios până acum să vezi imagini din arhipelagul portughez, probabil că o simplă căutare pe Google s-ar putea să-ți dea idei despre un viitor concediu. Apă de un turcoaz cu tente mov, vegetație luxuriantă, lacuri vulcanice și drumuri cu asfalt de un negru pur, care de la 500 de metri de deasupra solului par că se revasă în ocean.

Înainte să descalec pe pământul înconjurat de ape m-am pregătit puternic din punct de vedere vizual. Știam care-i treaba cu partea comercială a insulei São Miguel, cea mai mare din arhipelag (doar ce am descris-o două fraze mai sus), dar știam și o bucată din partea întunecată a insulei. Și când spun „partea întunecată” mă refer la drumurile roșiatice de macadam brăzdate în numeroase rânduri de mașinile de raliu pe vremea în care Azores Rallye făcea parte din calendarul ERC (European Rally Championship). O bază pentru explorare aveam.

Prin urmare, aveam așteptări mari din toate punctele de vedere. Nu doar eu, ci și Mircea Meșter, jumătatea Autocritica Squad care se află în spatele volanului.

Și totuși.

Cu Renault Megane E-Tech Electric în mijlocul Atlanticului

Cum încă nu s-a inventat mașina care să meargă zdravăn și pe asfalt, dar și în apă, Renault-ul Megane E-Tech Electric cu care concurăm anul acesta în raliurile de regularitate din Europa a ajuns în Azore cu vaporul. Cu vreo câteva zile înainte noastră. A străbătut peste 750 de mile marine de la Lisabona (locul în care l-am lăsat la finalul Eco Rally Lisabona, la început de aprilie) până în portul din São Miguel. Și tot așa se va și întoarce.

Acum, să revin la acel “Și totuși”.

Primul șoc, dacă e s-o spun deschis, a fost chiar pe traseul de calibrare. V-am mai povestit eu care e faza cu această calibrare.

Pe scurt. Pe un traseu reper de câțiva kilometri oferit de organizatori, concurenții pot să-și seteze instrumentele cu care măsoară distanța. E un drum-etalon pe care poți să mergi înainte de startul competiției. De câte ori vrei. Și singurul, de altfel, restul traseului fiind publicat cu doar o oră înainte de startul fiecărei zile.

De ce e bine să bați monedă pe treaba asta cu calibrarea? Pentru că organizatorii au măsurat întreg restul raliului pornind de la acest drum-etalon. Prin urmare, verificările timpului din timpul probelor de regularitate – cele care stabilesc, de altfel, și punctele de penalizare pe care un concurent le primește – sunt și ele strâns legate de această calibrare.

În general, acest traseu măsoară undeva între 3 și 8 kilometri, iar de cele mai multe ori traversează drumuri secundare slab tranzitate și nu prea are intersecții.

Nu și în cazul celui din Azore. Nu doar că traseul de calibrare a fost printr-un sat (plin cu oameni de-ai locului care își vedeau de treburile agricole zilnice și care parcaseră mașinile pe drum), ci a inclus și foarte multe intersecții în unghiuri închise. Deloc tipic pentru acest tip de competiții.

O primă sprânceană ridicată.

Zonă agricolă a insulei

Organizatorii Azores Eco Rallye ne-au vândut un pont înaintea startului. Nu doar nouă, evident, ci tuturor concurenților. Prima zi va include zone cu drumuri agricole, iar a doua va avea și părți cu drumuri pitorești, de-ale locului, să le zicem. Mai puțin pentru sufletul turiștilor și mai mult pentru inima localnicilor.

Și nu s-au uscat bine pe scoarță cuvintele organizatorilor, că doar ce pornim pe prima probă de regularitate și dăm de un vehicul agricol. Ca o paranteză: drumurile pe care le-am avut de parcurs nu doar că n-au avut câte o bandă pe sens, dar cred că atunci când s-au luat măsuri pentru lățime nu s-a folosit ruleta, ci tractorul. Pentru că fix atât încăpea între margini: un tractor.

Ești în mijlocul probei de regularitate, unde fiecare secundă întârziere față de etalonul pe care trebuie să fii înseamnă poziții pierdute în clasament, și dai de băiatul din imaginea de mai sus. Ce faci?

Nimic, evident. Omul e la el acasă și sigur nu înțelege de ce tu, un intrus în micului lui paradis, te grăbești.

Apoi, în mijlocul următoarei probe, te trezești pe un alt drum de-o bandă cu doi concurenți opriți. Concurenți care în mod normal ar fi trebuit să fie la două minute, respectiv un minut distanțăd e tine (noi plecăm la startul probelor la câte un minut distanță unii de alții). Nimic special. Doar o cireadă de vaci care își vede liniștită de “transhumanța” zilnică: de la păscut spre locul în care înnoptează.

Și-apoi, cireașa de pe tort. Una un pic mai amăruie, dacă e să iei în considerare faptul că mașinile electrice care concurează în raliurile de regularitate sunt “stock”: o probă pe care am recunoscut-o din ERC. Da, da, din competiția desfășurată pe macadam. Recunosc, peisajul a fost superb – atât cât am putut să-l observ – iar Renault-ul Megane E-Tech Electric și anvelopele Michelin Pilot Sport și-au făcut treaba cum trebuie. S-a văzut chiar și pe rezultate. Un loc 2 pe proba respectivă.

O să fiu onest până la capăt. Problemele majore de trafic (adică acel tractor cu remorcă care ne-a blocat drumul pentru vreo 30 de secunde – o veșnicie în termeni de raliu de regularitate) au fost reparate de organizatori. Și nu, niciun concurent n-a scăpat fără să treacă prin întâmplări de genul ăsta.

Iar restul drumurilor au fost mai mult poteci peste care, acum mulți, mulți ani, s-a turnat asfalt. Astăzi, e zgură roasă și măcinată, sunt gropi cu margini ascuțite care abia așteaptă să-ți muște din anvelope sau vegetație și mâl aduse pe drum de ultima ploaie sănătoasă. Sunt dale de beton “bordurate” sau rigole late de-un metru puse pe de-a latul drumului.

Și totuși, am iubit fiecare secundă de probă de regularitate. Eu. Mircea, de la volan, nu prea.

La finalul primei zile, după 5 probe din 15, eram pe locul al șaptelea al clasamentului. În față, doar portughezi căliți ani buni prin campionatul local plus campionul și vice-campionul en-titre ai competiției cu electrice.

Prin spatele curților

V-am zis, a doua zi urma să trecem pragul unor drumuri pitorești, dar nu neapărat turistice. Și cum am făcut asta? Prin spatele curților localnicilor. Că altfel nu-mi explic cum de-am ajuns pe-un macadam mai prost ca piatra de pe ulița bunicilor mei de la țară. Ba chiar am trecut și-un pârâu nu foarte învolburat, dar ne-am și distrat pe drumuri asfaltate și măcinate în același timp. Cu „bile”, cum spun navigatorii din raliurile mari.

Din meniu n-au lipsit camioanele cu lemne (vreo două la număr) și nici oamenii cu cisterne. Toate aceste utilaje grele, întâlnite pe macadam sau chiar pe drumurile alea înguste de care v-am vorbit acum câteva paragrafe. Sigur că le-am întâlnit chiar pe probele cronometrate – cum altfel?

Și totuși, am savurat fiecare secundă de probă de regularitate. Eu. Mircea, de la volan, nu prea.

Și în toată această vânzoleală localnică, am demonstrat că n-am zburat câteva mii bune de kilometri doar ca să vedem drumul hortensiilor, plantațiile de ceai sau fermele locuitorilor de pe insulă.

Am câștigat două probe și ne-am agățat serios de un loc cinci la general (cu șanse posibile de îmbunătățire). Aici eram undeva la jumătatea zilei.

Am zis că organizatorii au încercat să repare problemele majore de trafic. Și repet asta pentru că s-a ajuns chiar la anularea unei probe. O altă cireadă de vaci a blocat drumul atât de mult, încât la rând au ajuns să aștepte vreo 8 concurenți. N-am fost printre ei, dar am primit notificarea.

În a doua parte a zilei, pe ultimele patru probe de regularitate (77 de kilometri în total) ne-am conservat avantajul față de restul plutonului. Și când spun conservat mă refer la faptul că n-am mai forțat dintr-un motiv care a ținut mai puțin de noi: una dintre anvelope a decis să-și facă un piercing. Și cum nu știam cât de adâncă e rana, am zis că-i mai bine să mergem atenți. O nefericită pană în competiția asta înseamnă fără discuție ultimul loc.

Și totuși, am trăit fiecare secundă de probă de regularitate.

Evident, pe ultimul stint am pierdut contactul cu plutonul fruntaș, dar avantajul croit până atunci nu ne-a dat emoții în ceea ce privește concurența din spate.

Prin urmare, Autocritica Squad încheie Eco Raliul insulelor Azore pe locul 5 în clasamentul de regularitate.

Probă pentru public

Cum Azores Eco Rallye face parte din Campionatul Portughez de Regularitate cu Electrice, finalul a fost asemănător cu cel din Oeiras. Clasamentul semnat și ștampilat a fost gata după cele 15 probe de regularitate, dar cortina a căzut odată cu super-speciala din oraș. În cazul de față, 1,2 kilometri (parcurși de trei ori) pe unul dintre drumurile străjuite la o palmă de Atlantic.

În loc de încheiere

M-aș întoarce în Azore?

Sigur că da. Ca turist – că am văzut câteva poteci pe care mi-aș lăsa amprenta bocancilor – dar mai ales ca participant într-un raliu clasic, de viteză – tare mi-ar plăcea să văd în retrovizoare cum zboară macadamul ăla roșiatic de sub niște Michelin-uri puse în context diferit.

Eco Raliul insulelor Azore e atipic. E ciudat, dar în același timp are ceva doar al lui. Nu știu, poate o fi pe fond emotiv și pun toată experiența asta prin filtrul parbrizului. Într-un fel vezi drumurile de pe insulă prin ecranul televizorului, altfel ți se scurg la firul roții când ridici praful în aer. Da, drumurile vin undeva din era post-asfalt și pre-macadam, dar nimic nu se compară cu verdele ăla al vegetației care-ți lovește retrovizoarele la fiecare viraj de dreapta la 60 sau 90 de grade pe care e musai să-l execuți chirurgical la 45 la oră dacă vrei perfecțiune în rezultat. Și competiția asta mai are ceva a ei: modul în care poate să te facă să strângi din dinți și să reziști până la final, chiar dacă nu ți-a apăsat pe butoanele potrivite în nicio secundă petrecută pe scaun.

Foto principală: André Frias