Eu am fost cel nebun, cel sălbatic.
Alex Zanardi.
15 septembrie 2001. Pe EuroSpeedway Lausitzring din Germania semafoarele se stingeau și 27 de piloți porneau în prima cursă din Europa desfășurată sub steagul seriei americane CART (Championship Auto Racing Teams). În calendar a fost trecută ca German 500, însă pe ultim moment a devenit 2001 American Memorial – ca un omagiu adus în urma evenimentelor din 11 septembrie.
“Încearcă să-l depășești pe Zanardi. Iese de la boxe”
își amintește pilotul Patrick Carpentier.
Câteva secunde mai târziu Zanardi e chiar în fața lui. Pneurile reci ciupesc iarba umedă, monopostul derapează, iar Carpentier se înclină milimetric la dreapta și-l evită. Din spate apare Alex Tagliani. Nu mai e nimic de făcut. Nicio reacție umană nu poate învinge fizica. Mașina lui Zanardi se despică și transformă asfaltul cald într-un puzzle sinistru.
La aceeași masă cu elita
La 13 ani și-a pierdut sora într-un accident rutier, dar piatra asta aruncată nedrept asupra familiei nu l-a doborât. La aceeași vârstă se apucă de karting și, ambițios din fire, își propune să urce fiecare treaptă până în vârf. Iar acolo, să stea alături de elitele care concurau sub steagul exclusivist al Formulei 1.
După succesele obținute în karting între 1982 și 1987, Zanardi face un prim pas important către lumea mare a motorsportului: debutul în Formula 3 italiană. După doar două sezoane de acomodare, italianul trece în Formula 3000 Internațională, un fel de anticameră pentru cei care aspirau la o carieră în Marele Circ.
Caracterul lui Zanardi e observat rapid în paddock, iar în 1991 primește o invitație la test: echipa de Formula 1 Footwork-Ford îi pregătise un monopost. Doar că lucrurile nu s-au așezat așa cum probabil ar fi anticipat mulți din anturajul lui Alex. Și probabil nici el.
Michael Schumacher părăsește echipat Jordan imediat după cursa de debut de la Spa-Francorchamps și semnează cu Benetton. Eddie Jordan este în căutarea unui înlocuitor pe final de sezon, iar răspunsul vine din partea lui Zanardi.
Italianul își face debutul în Formula 1 în Marele Premiu al Spaniei. Încheie al nouălea și visul cel mare era abia la început. În cele două curse rămase până la finalul campionatului din 1991, Zanardi mai bifează un loc nouă și un abandon tehnic.
Schumacher a strălucit de la debut, echipele fiind convinse că puștiul german e un “asset” care se va dovedi valoros într-un timp scurt. Dar la începutul anilor ’90, Formula 1 nu se învârtea doar în jurul pilotului german, pitlane-ul fiind unul plin de caractere care vor crește popularitatea curselor cu monoposturi. Era o companie selectă în case afla și Zanardi. Italianul era privit cu încredere, iar Eddie Jordan l-a asigurat în câteva rânduri că are un scaun pentru el și în 1992.
Dar promisiunea a picat cu doar o săptămână înaintea noului sezon de Formula 1. Pe repede înainte Zanardi testează pentru Tyrrell Racing și este înscris în campionatul din 1992 sub echipa motorizată de Honda. Problema părea rezolvată, însă Ken Tyrrell îi preferă pe Andrea de Cesaris și pe sponsorul adus de acesta.
Salvarea vine de la Benetton care îl vrea în paddock în rol de pilot de teste, însă cele 3 curse la care participă în 1992 sunt sub culorile Minardi, echipa italiană oferindu-i lui Alex scaunul rămas liber după un accident suferit de Christian Fittipaldi.
Flavio Briatore, team managerul Benetton, îi oferă lui Zanardi un contract pe doi ani, însă tot pe postul de pilot de teste. Italianul își dorea să concureze și, probabil cum mulți dintre noi am fi făcut dacă eram într-o poziție similară, refuză oferta lui Briatore. Contractul vine din partea Lotus, iar Zanardi urma să petreacă două sezoane la echipa coordonată de Peter Collins.
Startul de sezon e bun: un loc șase în Marele Premiu al Braziliei, a doua cursă a sezonului. Perspectiva era bună și la Imola, în Marele Premiu al statului San Marino: plecat de pe locul al 20-lea, italianul urcă până pe poziția a patra și încearcă să prindă podiumului. Într-un duel cu Martin Brundle, Zanardi forțează, lovește unul dintre parapeții de protecție și pornește cu monopostul în flăcări – la propriu – în cursa de revenire. Desigur, totul s-a încheiat câteva viraje mai târziu.
Sezonul din ’93 se încheie prematur pentru Zanardi: un accident în sesiunea de antrenamente de la Spa-Francorchamps îl ține departe de monopost până la finalul campionatului.
1994 avea să fie ultimul an al echipei Lotus pe grila Marelui Circ. Situația financiară nu era deloc strălucită. La fel și relația lui Zanardi cu Peter Collins. Totuși, Peter Wright, omul care coordona totul apreciază calitățile de pilot ale lui Alessandro, iar italianul continuă cu echipa britanică. Sezonul se încheie fără rezultate notabile și fără perspectiva unui nou contract.
La final campionatului, Zanardi se retrage din Formula 1. Temporar.
Visul american
Rămas fără loc în Formula 1, Zanardi nu-și pierde interesul pentru curse. Prima oprire după Mare Circ o face în seria BPR GT, un fel de campionat de anduranță similar cu WEC-ul de astăzi.
Dar nu trece mult timp până să ia în considerare seria CART din America de Nord. N-ar fi fost singurul pilot european care și-a fi găsit inspirația și și-ar fi clădit succesul în Lumea Nouă. În plus, campionatul folosea monoposturi, iar Zanardi le iubea.
Biletul pentru State vine din partea echipei Chip Ganassi Racing, dar nu înainte ca pilotul italian să demonstreze că se descurcă la volanul monoposturilor CART. A existat o sesiune de teste în a doua parte a lui 1995, iar mulți dintre cei prezenți s-au grăbit să judece abilitățile lui Zanardi. Mare greșeală.
Din 1996 și până în 1998, Zanardi a dominat seria CART. Primul sezon îl încheie cu titlul de “Best rookie driver”, iar în 1997 și 1998 se impune în fața concurenței. Devine dublu campion în CART și gustă celebritatea americană. Pusese monopol pe spectacol și mânuia monopostul după bunul plac. Oferea publicului un pachet complet: pilotaj excelent pe parcursul cursei și celebrele “victory donuts” după căderea steagului caroiat.
Prima parte a carierei în Formula 1 n-a fost nici pe departe un succes. Desigur, au existat momente bune și sclipiri, însă multe dintre cursele pe care le-a făcut în Marele Circ au fost unele de “supraviețuire”. Dar când la celălalt capăt al firului e Frank Williams, e greu să spui că cele două titluri în CART atârnă atât de greu încât nu vrei să mai concurezi în Formula 1.
Cu un contract semnat pe 3 ani, Zanardi revenea în Formula 1 în 1999. Și nu alături de oricine, ci împreună cu Williams, echipa care până atunci câștigase 9 titluri la constructori și 7 titluri la piloți.
Și mulți s-au așteptat să vadă performanță, însă monopostul din acel an a transformat sezonul de revenire al lui Zanardi într-un fiasco. Și odată cu experiența din 1999 se încheia și cariera italianului pe cea mai mare scenă a motorsportului. Renunță la contractul cu echipa britanică și pleacă într-un an sabatic. 2000.
Accidentul
Succesul de peste Ocean încă îi răsună în timpane. Era momentul să revină. Deși echipele mari, cu potențial, și-au dorit să-l vadă pe Zanardi în monopost, italianul nu s-a lăsat înduplecat. Decizia n-a venit ca urmare a unei operații de logică, ci s-a axat pe emoții.
În 1996, când a coborât prima dată dintr-un monopost CART, Mo Nunn, inginer în echipa Ganassi, s-a grăbit să afirme că pilotul italian nu are abilitățile necesare pentru a face față campionatului american. Însă, la scurt timp, Mo Nunn a fost numit inginerul de cursă al lui Zanardi, iar cu timpul, relația celor doi s-a schimbat complet. Deveniseră prieteni.
La revenirea din 2001, Zanardi a făcut alegerea cu care orice om ar fi fost împăcat: a semnat cu proaspăta echipă Mo Nunn Racing. A vrut să-și ajute prietenul în drumul nou pe care îl începea. Desigur, organizarea slabă și lipsa resurselor au făcut ca Zanardi să aibă unul dintre cele mai lente monoposturi de pe grilă. Asta până la cursa de pe Lausitzring.
***
Pe asfalt se dezlănțuise iadul. Medicii se chinuiau să-l țină în viață. Inima încetase să-i bată. De 7 ori. Și cu fiecare secundă, Zanardi pleca. Pierduse 75% din sânge, dar asta n-a contat. Elicopterul a decolat rapid și câteva zeci de minute mai tâziu, Zanardi era pe masa de operații. Și-a pierdut ambele picioare, dar nu și viața. S-a născut a doua oară.
Știi, sunt și beneficii. Primul ar fi că încă pot să-mi țin fiul. Al doilea ar fi că sunt încă în viață, iar al treilea constă în faptul că pot să-mi reglez noile picioare la înălțimea optimă atunci când joc biliard.
Să nu renunți
S-a dedicat complet sporturilor cu motor. Și n-a renunțat niciodată. Nici măcar atunci când mulți dintre noi am fi făcut-o. S-a urcat din nou la volan. Pentru că talentul rămâne. Iar determinarea era acum și mai mare.
S-a întors la “locul crimei” pe Lausitzring după mai bine de doi ani de la accident. Și i-a demonstrat destinului că a greșit. La bordul unei mașini de curse a pilotat 13 tururi. Cele 13 care i-au lipsit în 15 septembrie 2001.
Iar vizita din Germania era doar preambulul. A testat pentru programul DTM, a concurat în campionatul italian de turisme, în cel european de turisme și în cel mondial de turisme. De fiecare dată cu BMW la bordul unor mașini cu comenzi speciale. Și tot cu BMW a mai trăit două momente fantastice.
Primul se întâmpla în 2006 când italianul a pilotat din nou un monopost de Formula 1.
Al doilea a avut loc în 2015, la un an după ce italianul a devenit ambasador global al mărcii BMW: a concurat în cursa de 24 de ore de la Spa-Francorchamps. Coechipieri i-au fost Bruno Spengler și Timo Glock, iar tot efortul depus s-a transformat într-un documentar. Se numește No Limits și poți să cumperi DVD-ul de pe Amazon.
Și nu-i suficient doar să te uiți la documentar pentru că pe Amazon există și o biografie: Alex Zanardi: My Story. Iar pentru momentele în care simți că viața nu-i atât de corectă, îți recomand un podcast cu pilotul italian. Face parte din seria Beyond the grid inițiată de organizatorii Formulei 1 și durează mai puțin de 2 ore.
Paralimpic
Ai putea spune că toate eforturile lui Zanardi au mers către sportul cu motor. Dar italianul nu s-a mulțumit doar cu adrenalina de pe circuite. Și-a dorit să spună povestea și în fața unui public nou, iar în paralelel cu viața automobilistică, Zanardi s-a apucat de paraciclism.
În scaunul unui handbike – o bicicletă special modificată pentru a fi acționată doar de brațe – Alessandro Zanardi a scris câteva pagini importante în istoria acestui sport. A adunat 6 medalii la olimpiadele din Londra și Rio, dintre care 4 de aur.
2020. Din nou.
De câteva luni, nimeni nu mai vorbește despre Zanardi. În 2020 a trecut printr-un accident grav în timp ce participa la o cursă caritabilă de handbike în Italia. Din nou, au fost momente grele pentru Daniela, soția lui Alex, cea care după accidentul din 2001 l-a așteptat la poarta spitalului cu o mașină pe care Zanardi s-o poată conduce.
După un an și jumătate de la accidentul din Italia, Zanardi a fost externat, iar acum nimeni nu știe nimic despre starea lui de sănătate și despre modul în care se recuperează. Și poate că așa e cel mai bine. Poate că eroul, cel care s-a născut a doua și a treia oară, o să revină. Și poate o s-o facă la fel de spectaculos ca până acum. Să ne mai dea o lecție. Nouă. Tuturor.
