Ați fi tentați să credeți că orice bucată de text care include numele Walter P. Chrysler este despre automobile. Ei bine, ce veți citi în continuare este o excepție. Automobilele, în forma lor din anii ’20-’30, intervalul în care se petrec lucrurile care fac subiectul rândurilor de mai jos, apar frugal spre deloc în poveste.

Să pornim.

Walter P. Chrysler

Dacă ar fi să urmărim o linie imaginară a timpului în raport cu viața lui Walter P. Chrysler, prima parte ar fi bine împletită pe trenuri, locomotive și căi ferate în general. Walter Percy Chrysler, cel care va înființa mai târziu Chrysler Corporation, are origini modeste. Cu picioarele pe pământ. În totală antiteză cu măreția zgârie-norului care îi poartă și azi numele.

Ca mulți alți băieți, Walter Chrysler (născut în Wamego, Kansas pe 2 aprilie 1875) s-a lăsat cuprins de influența tatălui, mecanic de locomotivă pentru Kansas Pacific Railroad. Mai întâi a făcut ucenicie ca mașinist la Union Pacific, apoi își petrece primii ani din carieră prin diverse companii feroviare – Santa Fe Railroad, Chicago Great Western.

Din căi ferate își derivă un interes pentru automobile care înflorește în 1908: Chrysler cumpără un Locomobile pe care-l dezasamblează de unul singur și tot de unul singur îl construiește la loc. Din curiozitate pentru modul de funcționare al mașinii. A repetat operațiunea vreme de trei luni și abia apoi s-a urcat la volan – pentru prima dată în viața sa. O anecdotă spune că a terminat prima plimbare cu mașina în grădina unui vecin.

Pe plan profesional, tânărul Walter avansează furtunos. La 36 de ani, este promovat pe postul de Works Manager în American Locomotive Company, poziția care îi aduce un salariu anual de 12.000 de dolari. Impresionează și aici, apoi este remarcat de Charles Nash, pe vremea aceea la conducerea General Motors. Nash avea nevoie de un manager bun la Buick, iar Chrysler se potrivea perfect cu fișa postului.

De la Buick ajungea la Willys-Overland, pe care o salvează de la faliment. Apoi trece la Maxwell-Chalmers, o altă companie cu probleme financiare. Cu Walter Chrysler la cârmă, Maxwell cumpără Chalmers și devine Maxwell Motor Corporation.

Compania e stabilă și este în poziția financiară de a lansa un model nou, care-i poartă numele personajului principal: Chrysler Six. Restul e istorie, despre care vom povesti cu altă ocazie.

Limita-i la cer

Povestea clădirii Chrysler începe cu un senator din Brooklyn: William H. Reynolds. Walter Chrysler va intra în rol ceva mai târziu. 

Reynolds, pe de altă parte, nu era un străin al dezvoltării imobiliare. Sub demersurile sale a fost construit parcul de distracții Dreamland Park în Coney Island (inaugurat în 1904 și închis în 1911, după un incendiu care pur și simplu l-a distrus, cu daune totale între patru și cinci milioane de dolari). 

În prima fază, ideea și proiectul clădirii (un zgârie-nor, de fapt, care încă nu se numea Chrysler) i-au aparținut lui Reynolds. Tot el a închiriat terenul necesar construcției de la colegiul privat Cooper Union în 1921. Apropo, Cooper Union deține și azi peticul de teren pe care stă clădirea.

De fapt, Cooper Union are drepturi pe ceea ce americanii numesc „ground lease” din 1902. În practică, e vorba de un contract între deținătorul unui teren și cel care îl închiriază. Acesta din urmă plătește un fel de chirie (anual sau lunar) și primește la schimb atât terenul cât și dreptul de a construi pe acea suprafață. Am încheiat paranteza.

Revenind la oile noastre, Reynolds contractase deja serviciile unui arhitect care să proiecteze clădirea în același an în care închiriase terenul. Esta vorba de William Van Alen, născut tot în Brooklyn, un arhitect tânăr și ambițios, cu o slăbiciune pentru stilul Art Deco, dar fără un portofoliu notabil. Acestuia i se cere să proiecteze un zgârie-nor cu înălțimea de 808 picioare (un pic peste 246 de metri), 67 de etaje, cu un dom iluminat în partea de sus.

Ce îl recomanda pe Van Alen în acel moment al carierei sale avea de-a face, mai degrabă, cu o educație foarte solidă. Acesta trecuse pe la Pratt Institute, una dintre cele mai bune școli de artă și design din Statele Unite la acea vreme, de unde a și obținut o bursă la École des Beaux-Arts din Paris. 

Al doilea loc de studiu este important pentru firul poveștii, așa cum vom vedea imediat. Pentru că Van Alen va fi puternic influențat de abordarea franțuzească, axată pe simetrie, ornamentație și în general, pe un stil de arhitectură monumentală. Implementat, de altfel, în exteriorul clădirii Chrysler.

Așadar, Reynolds avea un plan, avea un arhitect care să-l execute și avea terenul pe care putea ridica un zgârie-nor. Exista însă o problemă majoră, chiar vitală: Reynolds nu mai avea bani pentru a vedea clădirea ridicată și nu-și mai putea permite costurile. 

Apare, ca de nicăieri, Walter Chrysler, devenit între timp un magnat în industria automobilului din Statele Unite. Fără prea lungi negocieri, Chrysler cumpără de la Reynolds întregul proiect, preia chiria terenului și serviciile arhitectului Van Alen.

O cursă a orgoliilor, pe înălțime

Până să ajungă favorit la proiectarea clădirii Chrysler, Van Alen a avut o perioadă de formare profesională, alături de un coleg de breaslă.

Întors în New York după terminarea studiilor la Paris, Van Alen se asociază cu Craig Severance. Parteneriatul va pica testul timpului pe termen lung, în mare parte fiindcă cei doi aveau personalități complet opuse: Severance era o fire extrem de sociabilă, un foarte bun comunicator, în vreme ce Van Alen era un introvertit prin definiție. 

Mai mult, deși primea suficiente contracte pentru a se susține, firma celor doi arhitecți n-ar rupt niciodată gura târgului – probabil încă unul din paiele puse pe focul despărțirii, în 1924, după 13 ani de parteneriat. Dar drumurile li se vor mai întâlni, fiindcă cei doi dezvoltă o rivalitate profesională.

Primul care își găsește un proiect mai serios este Severance. Angajat de bancherul George Ohrstrom, Severance va proiecta 40 Wall Street – o clădire cu 60 de etaje, ați ghicit, pe Wall Street. În prezent, aceasta poartă numele de The Trump Building.

Între timp, proiectul zgârie-norului imaginat de senatorul Reynolds este achiziționat de Walter Chrysler, care decide să-l păstreze pe Van Alen. Arhitectul îl impresionase pe Chrysler prin ideile îndrăznețe și simțul estetic dezvoltat. Cei doi foști parteneri intrau, vrând-nevrând, într-o cursă pentru cea mai înaltă clădire din lume.

În aprilie 1929, vine prima mutare: Ohrstrom și Severance decid să mai adauge două etaje clădirii de pe Wall Street, ceea ce duce înălțimea la 840 de picioare (256 de metri), deci peste cea a clădirii Chrysler. În teorie.

Cunoscându-și prea bine fostul asociat, Severance mai face un pas și ia măsuri suplimentare: proiectează clădirea, cu permisiunea lui Ohrstrom, în așa fel încât acoperișul să fie continuat cu un reflector uriaș și un catarg pentru steaguri cu înălțimea de 50 de picioare (un pic peste 15 metri). Cu noile anexe, înălțimea totală a clădirii 40 Wall Street, în momentul inaugurării, ajunge la 925 de picioare (aproape 282 de metri).

Cu toate astea, bănuiala lui Severance se adeverește. La rândul său, Van Alen proiectase o cupolă alungită, mai degrabă un fel de țepușă, pentru zgârie-norul său – Chrysler renunțase la ideea lui Reynolds, cea cu domul iluminat.

Munca la țepușa de 27 de tone s-a desfășurat în secret. Tot procesul de construcție a avut loc pe ascuns, în interiorul clădirii neterminate, iar mai apoi, țepușa a fost ridicată și montată pe poziție pe structura de susținere.

Noua înălțime a clădirii Chrysler: 1.046 de picioare (aproape 319,5 metri, deși prin unele locuri veți găsi 1.048 de picioare). Și victorie pentru Van Alen.

Atunci și acum

Dintre toate construcțiile care au deținut titlul de cea mai înaltă clădire din lume, zgârie-norul Chrysler a păstrat distincția cel mai puțin: 11 luni, mai exact între 30 mai 1930 și 1 mai 1931, până a fost finalizată și dată în folosință Empire State Building (1.454 de picioare, undeva la 443 de metri). Cu toate astea, clădirea Chrysler rămâne, și azi, cea mai înaltă clădire de cărămidă cu schelet din oțel din lume.

Dacă ar fi să-i analizăm părțile componente, clădirea Chrysler, ca alți zgârie-nori ai vremii, e compusă dintr-o bază, un trunchi și un vârf ascuțit, decorată cu varii ornamente. Apropo de ornamente: acestea există pe toată clădirea, în proporții diferite, mai discrete sau mai evidente. De exemplu, în ceea ce constituie baza clădirii, există zone în care cărămida de culoare albă alternează cu zone bej sau chiar negre.

Chrysler n-a uitat nici de mașinile care i-au marcat viața și cariera. Ornamente grafice de pe clădire imită roțile și aripile laterale ale unui automobil sport al vremii, văzute din profil – și nu unul oarecare, ci un Chrysler Speedster.

Poate și mai interesant, elementele decorative de tip gargui („gargoyle” în engleză) sunt replici la scară mărită a figurinelor regăsite pe unele automobile Chrysler ale perioadei (1928-1929), în partea de sus a grilei radiatorului.

Acestea au fost fabricate la fața locului, din oțel inoxidabil, în ateliere improvizate la etajele 65 și 66 ale clădirii, apoi montate pe loc, împreună cu florile de lotus, alte ornamente regăsite pe clădire și coroana din oțel inoxidabil care acoperă vârful construcției – un alt element important al clădirii Chrysler.

La o privire mai atentă, se observă cum coroana este formată din arcuri așezate concentric în așa fel încât să radieze spre cer, pe toate cele patru laturi ale clădirii. Arcurile sunt formate din foi individuale de inox, unite între ele. Modelul include și ferestre triunghiulare cu baza orientată în partea de jos și vârful în sus, care imită, stilizat, razele de soare.

Există și un apus în toată această poveste. 

De-a lungul timpului, clădirea Chrysler a avut criticii ei, ba chiar a fost descrisă drept „o serie de greșeli fără sfârșit” și „dovadă palpabilă a plutocrației, ocazia perfectă prin care stăpânii acestei civilizații își pot afișa egoul barbaric”.

Dar poate mai trist e că din 1953, an în care familia Chrysler a vândut clădirea, a luat startul un declin. Fie din administrare precară, fie din considerente politico-sociale și financiare. La începutul anilor ’70, de exemplu, gradul de ocupare era de doar 17%.

Un salt în prezent ne arată că situația clădirii e încă tumultoasă. În 2019, două firme – RFR și Signa – au cumpărat clădirea pentru aproximativ 150 de milioane de dolari, dar nu și terenul pe care stă aceasta. În mod normal și legal, cele două companii ar fi trebui să plătească o chirie către colegiul Cooper Union, dar între timp, RFR a intrat în insolvență (pe fondul pandemiei) iar la final de octombrie 2024, Signa nu mai plătise chiria din luna mai.

Tot aici se adaugă gradul scăzut de ocupare și efectul timpului, sub care clădirea se deteriorează la interior și la exterior. Mai mult, companiile care închiriază spații de birouri în clădirea Chrysler s-au plâns de prezența șobolanilor și a apei murdare de la robinet. În timp ce „reparațiile” aduse de proprietari s-au rezumat la acoperirea crăpăturilor din pereți și tavane cu bandă adezivă.

Clădirea Chrysler se aseamănă acum, tot mai mult, cu o mașină lăsată în paragină, uitată prin cine știe ce garaj, așteptându-și salvarea. 

Foto principală: Dreamstime