Despre succesul poveștii născocite și pusă cu tenacitate în scenă de către Enzo Ferrari cred că se cunosc detalii chiar și printre neinițiații universului automobilistic. Despre caracterul personajului s-ar fi putut scrie tratate de psihologie și sigur s-ar putea discuta la nesfârșit. Despre dramele personale se cunosc mai puține, chiar dacă (și) de acolo a provenit „combustibil” pentru a crea una dintre cele mai impunătoare mărci de automobile din istorie – Ferrari.

Potcoavă – „piesă din oțel, aproximativ în formă de semicerc, care se fixează cu caiele pe copitele unor animale de tracțiune, în special ale cailor, pentru a le proteja la mers”. Sau, pentru cei care nu vizualizează utilitatea efectivă a obiectului, o formă des întâlnită la mărțișoare, de exemplu, deoarece se spune că potcoavele aduc noroc. Am început povestioara așa pentru că logo-ul companiei Ferrari este celebrul căluț ridicat pe membrele posterioare – cabrat. Un antet care i-a fost sugerat marelui Enzo și pe care după ce l-a adoptat, l-a transformat într-unul dintre cele mai ușor de recunoscut simboluri auto de pe mapamond.

Doar despre logo s-ar putea scrie un articol, cum și despre Enzo s-ar putea face o serie întreagă sau cărți. Ne vom concentra aici, pe scurt, pe ceea ce mi-am permis să numesc „potcoavele” lui Enzo, norocul său pe plan personal, în măsuri diferite, cei doi urmași care au, la rândul lor, povești de spus la gura sobei.

Dino

Enzo Anselmo Giuseppe Maria Ferrari se năștea la Modena pe data de 18 februarie (în acte, oficial, 20 februarie) 1898. Fiind al doilea fiu al familiei, ratase șansa de a fi botezat Alfredo, precum tatăl, onoarea revenindu-i fratelui. La vârsta de zece ani a asistat la prima cursă de automobile, în 1908, moment care avea să-i rămână puternic întipărit pe retină.

Și-a servit patria în timpul Primului Război Mondial, s-a îmbolnăvit, iar în 1916 avea să-și piardă atât tatăl cât și fratele; ambii Alfredo ai familiei Ferrari piereau și lăsau un gol în inima tânărului de 18 ani.

Derulând puțin timpul ajungem în 1932, când Enzo, căsătorit cu Laura Dominica Garello, îl primea cadou de la viață pe primul său copil, un băiat (nu cred că are rost să precizez că în acele vremuri era o mândrie în plus). Așa venea pe lume, la 19 ianuarie, Alfredo Ferrari, Alfredino sau, mult mai simplu, Dino. Un frumos tribut pentru tatăl și pentru fratele lui Enzo.

Cea mai mare dovadă de dragoste pentru noul născut a fost că Enzo și-a respectat o promisiune și a renunțat la cariera de pilot în cursele auto – vis al copilăriei pe care și-l îndeplinise mulțumită tenacității – pentru a-i oferi pruncului șansa de a crește cu un tată alături, în vremurile în care accidentele fatale în primele faze ale motorsportului erau oarecum banale.

Enzo urma să-și concentreze toată pasiunea spre a forma și a păstori o echipă de competiții. Cu timpul, nevoia de investiții pentru marea sa pasiune l-a împins să fabrice și automobile de stradă, nu invers. O chestie demnă de punctat. În tot acest peisaj, e limpede că Dino nu avea cum să nu fie fascinat de „minunile” care se construiau în cadrul a ceea ce devenise „Scuderia Ferrari”.

Spre adolescență a încercat mirajul științelor economice, însă nu pentru mult timp, fiind tentat mai puternic de ingineria mecanică, studiile urmându-le în Elveția. După absolvire s-a întors lângă tată, dar nu direct sub aripa sa protectoare ci de pe o poziție din care a încercat să-și deturneze părintele de la dragostea pentru motoare V12 spre o viziune pe care o găsea mai corectă și mai eficientă, unitățile cu arhitectură V6.

Acest, să-i spunem, război al ideilor nu avea să dureze mult timp, din păcate. Chiar dacă era din ce în ce mai atașat de afacerea tatălui și chiar dacă, mulțumită minții luminate, devenise evident că el va fi moștenitorul Scuderiei, destinul avea să joace alte cărți cu Dino, iar starea sa de sănătatea urma să-i complice definitiv existența.

O formă de distrofie musculară l-a măcinat lent, până în punctul în care, pe 30 iunie 1956, la doar 24 de ani, Dino se alătura celorlalți doi „Dino” ai familiei lui Enzo, în cimitirul care avea să devină loc de pelerinaj pentru unul dintre cei mai respectați oameni din regiunea Modena.

În 1978, Enzo a inițiat și finanțat proiectul unui centru medical specializat în probleme neuronale și maladii musculare, la Milano, în amintirea lui Dino. În momentul de față, de acest centru se îngrijește cel de-al doilea Ferrari, Piero. Un gest de noblețe.

La momentul dispariției premature, Dino lucra la proiectarea unui motor cu șase cilindri și unghi de 65 de grade pentru arhitectura V. Unitatea de 1,5 litri avea să fie finalizată cu largul concurs al inginerului Vittorio Jano și să fie utilizată cu succes în competiții auto.

Mai mult, în cinstea fiului, Enzo a dus mai departe ideile și a lansat și un automobil de stradă cu motorizare V6 de 2 litri și aproximativ 180 CP, cu numele oficial de 206 GT și cu particularitatea că în locul logo-ului Ferrari apărea, ca un tribut, un logo „DINO”. Modelul, primul Ferrari cu motorul amplasat central și cu discuri de frână pentru toate roțile era suficient de echilibrat și performant pentru o eră în care motoarele mari încă făceau legea, semn că viziunea lui Alfredino nu fusese deloc deplasată.

Seria a fost continuată cu un urmaș, 246 GT, cu motorizare de 2,4 litri. Rămân, până astăzi, singurele modele pe care nu se întâlnește căluțul cabrat. Unii consideră – greșit, din punctul meu de vedere – că nici n-ar fi modele Ferrari autentice.

Piero Lardi

Ce nu avea să afle Dino vreodată a fost că, începând cu 22 mai 1945, a avut un frate, doar după tată – Piero. De fapt, ani de zile nu s-a cunoscut povestea celei de-a doua potcoave Ferrari. Pe de o parte discret, pe de alta atent într-o societate puternic influențată de biserică și de canoanele ei, Enzo a ținut mult timp secretă relația extraconjugală pe care a avut-o cu Lina Lardi. Și care, cinstit vorbind, a continuat până la dispariția Comandantului, din 1988.

Într-un interviu, Piero a afirmat că a fost dus de Enzo la mormântul fratelui său. De asemenea, poate doar pentru a-i onora imaginea tatălui, tot el susține că nu a simțit vreodată că ar fi fost nedreptățit în comparație cu Dino. Dinspre apropiații lui Enzo există, însă, reacții cum că au fost mereu paralele nostalgice între cei doi fii.

Mai mult, Laura, partenera oficială a lui Enzo, n-ar fi trecut niciodată peste trădare și l-ar fi desconsiderat pe Piero. Doamna Ferrari a încetat din viață în 1978. Abia după, poate pentru că așa ar fi dorit ea, poate de gura lumii, Enzo și-a recunoscut oficial fiul iar acesta și-a adăugat și numele Ferrari în acte.

Despre mariajul dintre Laura și Enzo se tot spune că era departe de a fi perfect, însă cum divorțul nu a fost legal în Italia până în anul 1975, cei doi au găsit soluții să-și tolereze neînțelegerile. Și infidelitățile, pentru că Enzo nu a călcat strâmb doar cu Laura Lardi.

Revenind la Piero, au fost zece ani în care s-a putut bucura de numele Ferrari în prezența tatălui, până la dispariția acestuia. În compania Ferrari a fost integrat în 1969, iar din 1974 a fost implicat în operațiunile din Formula 1.

În 2013, Piero Ferrari a fost convins să primească trofeul cuvenit constructorului învingător într-o etapă de Formula 1 (în China). Era pentru prima dată când un Ferrari ridica trofeul pe podium, Enzo nefiind atras de acest aspect. De altfel, Il Commendatore nici nu urmărea cursele Scuderiei de la fața locului.

După decesul lui Il Commendatore, Piero a moștenit acțiunile Ferrari care încă mai erau în familie plus diverse alte bunuri. A fost alături de tatăl său până la final, iar de mamă s-a despărțit abia în 2006. Din prima căsătorie are o fiică, Antonella, care l-a făcut bunic, dăruindu-i pe… Enzo și Piero. În momentul de față este căsătorit cu o tânără de origine română, datorită cărui fapt a efectuat mai multe vizite personale în țara noastră.

În paralel cu activitatea de la Ferrari, unde ocupă funcția de vice-președinte, Piero a deținut sau deține mai multe companii cu diferite domenii de activitate, fiind unul dintre oamenii foarte înstăriți din Italia. Ca fapt divers, încă își are reședința într-una dintre fostele proprietăți ale tatălui.

Despre Enzo, șeful

În memorii ale vremii sau lecturând mărturii ale celor care l-au cunoscut și i-au fost colaboratori, la diferite niveluri, poți întâlni diferite pasaje care îl caracterizează pe „Il Commendatore”, nu toate laudative, clar. Fără să-i fiu fan, am încercat de-a lungul timpului să-i înțeleg câtuși de puțin felul rece și distant de a fi. Îmi permit să cred că dacă Enzo ar fi fost mai prietenos, în sensul modern, ar fi fost un șef (mai) vulnerabil, iar rezultatele nu s-ar fi apropiat de cele care au constituit baza imperiului Ferrari.

Lumea îl aprecia și îl accepta mai cu seamă pentru că vremurile erau altfel. Poate că astăzi un conducător de companie precum Enzo Ferrari ar fi bombardat de plângeri și de nemulțumiri din partea subalternilor. Chiar dacă existau și pe atunci, nici perioada nu era de așa natură și nici pretențiile mai ponderate ale angajaților nu se puteau manifesta. Enzo era mână de fier în toate sensurile expresiei.

Exista o așa zisă cameră a rușinii, un loc în care se desfășurau ședințele de după eșecurile din motorsport pe care Enzo le digera extrem de greu. Dacă era vorba de un abandon tehnic, reperele sau piesele stricate erau analizate fizic de față cu toți cei care contau în companie, mai ales cu cei care le proiectau sau le construiau. Era cel mai prost moment în care să-l ai în față pe șeful Enzo.

Comandantul scuderiei era greu de iubit, mai cu seamă pentru că nu era un om care să se împace de vreo culoare cu eșecul, însă era vârful de lance, capul, cel care știa cel mai bine unde și cum trebuie să se îndrepte Ferrari. Și a rămas așa până în 1988, când timpul său pe meleagurile de aici s-a sfârșit.

Moștenirea lăsată lumii, nu doar familiei

În muzeul dedicat personajului Enzo Ferrari, la Modena, există o replică a încăperii în care își avea biroul. Pe masa de lucru stă așezată o poză cu Dino, la care, după cum povestesc curatorii locului, Enzo de îngrijea ca mereu să fie flori. Simbolic, în zilele noastre, poza este acompaniată de flori. Am admirat la fața locului portretul acela, iar impactul emoțional transmis de poveste este mare. Și cred că doar acest aspect poate fi edificator despre câte a îndurat și ascuns Enzo Ferrari, dincolo de platoșa de personaj dur pe care o afișa cu precădere.

Deși Ferrari nu mai este nici pe departe numele de temut de odinioară, în Formula 1, moștenirea lui Enzo este tratată cu respect. Până la o posibilă viitoare eră în care Scuderia să domine din nou, operațiunile civile – automobilele de stradă – generează un profit și un capital de imagine nemaiîntâlnite în istoria mărcii, ironic, cumva invers față de cum își imagina Enzo.

Pe de altă parte, a avut grijă ca al doilea lăstar, Piero, să fie implicat în companie, chiar dacă nu a rămas diriguitor direct. În urma lui Enzo, începând cu 1991, a rămas un alt caracter puternic, cel care a știut să deschidă complet bobocul de floare moștenit de la Il Commendatore – Luca Cordero di Montezemolo. Așadar, performanță cu orice preț. Până în momentul de față, Enzo a rămas singurul Ferrari care a condus compania care-i poartă numele. Potcoavele au avut alte destine.

Foto principală: IMAGO / Motorsport Images