Au forme, mărimi și culori variate, conțin simboluri, avertismente ori indicații scrise și fără să ne dăm seama, ne salvează viața înainte ca ea să ne fi fost pusă în pericol. Sau cel puțin ne-o fac mai ușoară. Cu toate astea, ne-am obișnuit să le luăm de-a gata. Ba mai mult, uneori alegem să le ignorăm complet. Sau ne facem că nu le vedem – deși multe se ridică semețe în intersecții și de prea multe ori le interpretăm după cum ni se pare nouă mai convenabil.

De fapt, ne-am antrenat creierul atât de intens în a face abstracție de ele încât a fost nevoie ca mașinile noastre să primească din fabrică una sau mai multe camere capabile să le citească și să ni le afișeze acolo unde privim cel mai des zilele astea: într-un ecran. Li se spune indicatoare rutiere sau semne de circulație. Gardieni muți care aduc ordinea și siguranța în traficul nostru cel de toate zilele printr-un principiu simplu: este mult mai ușor să previi decât să tratezi.

Vă vine să credeți sau nu, istoria indicatoarelor rutiere este destul de puțin studiată în detaliu. Din fericire, un domn din Australia, pe numele său Maxwell G. Lay, vorbește în „The History of Traffic Signs” despre începuturile primitive ale acestora. Așa aflăm că primii oameni obișnuiau să-și marcheze rutele folosite pentru vânătoare sau migrație cu crengi, oase de animale, sau pietre. Mai târziu, ele au fost înlocuite de simboluri desenate sau crestate pe stânci sau copaci, după care au evoluat în pietre așezate într-o anumită formă – de cele mai multe ori grămezi, pe marginea potecilor și a traseelor.

Toate drumurile (semnalizate) duc la Roma

Într-un fel, era firesc ca primele indicatoare rutiere în adevăratul sens al cuvântului să vină de la civilizația care a împânzit continentul european cu drumuri. Romanii și-au dat seama că era mai ușor să gestioneze logistic transportul de mărfuri sau mișcările de trupe printr-un sistem care să marcheze distanțele din imperiu. Ideea îi aparține tribunului Gaius Gracchus, care în anul 123 î.e.n. implementează un sistem de marcare a distanței cu ajutorul unor borne (multe dintre ele veritabile mini-monumente din marmură, de formă cilindrică, cu înălțime de până la 3 metri) poziționate la o milă romană (aproximativ 1.480 m) una față de cealaltă. Pe o rază de 200 de kilometri în jurul Romei, bornele afișau distanța față de oraș. În restul teritoriului, numerotarea indica distanța până la cea mai apropiată localitate importantă din punct de vedere administrativ.

Cele mai multe borne romane conțineau și mesaje politice sau informații despre cine se ocupa de întreținerea drumului, precum și detalii legate de reparațiile efectuate în zonă.

Sistemul inventat de romani a fost atât de bun încât a funcționat perfect până în secolul 17, fiind adoptat pe tot continentul. Dar odată cu progresul tehnologic, extinderea rețelei de drumuri și nevoia/dorința oamenilor de a călători mai des dintr-un oraș în altul și dintr-o regiune sau țară în alta, a fost nevoie și de un nou tip de indicatoare. Interesant este că acestea au început să apară cam în aceeași perioadă – final de secol 17, început de secol 18 – în mai multe țări. Scopul lor era de pură orientare sau îndrumare.

În Franța, de exemplu, un ordin regal dat de Ludovic al XIV-lea în 1669 prevede ridicarea de movile sau stâlpi specifici unei singure rute importante – practic, fiecare drum avea un anumit stil de indicatoare. Astfel, călătorii puteau fi siguri că ruta pe care o urmează îi va duce la destinația dorită. Englezii s-au mișcat ceva mai bine, pentru că în 1635 existau deja indicatoare direcționale ridicate acolo unde „traseele erau neclare”.

Ulterior, o nouă lege din Anglia avea să oblige parohiile civile (din eng. parish, o formă de organizare administrativ-teritorială locală, non-religioasă, mai mică decât un district sau un comitat) să amplaseze indicatoare direcționale la fiecare răscruce de drumuri. Așa apar fingerposts, indicatoare montate pe stâlpi înalți care folosesc brațe din lemn pentru a indica direcția în care se află cele mai apropiate așezări sau obiective. Indicatoare similare se regăsesc și în prezent prin centrul orașelor moderne, în parcuri sau în grădini publice, acolo unde deservesc pietonii (preponderent turiști).

Un sistem de marcare al drumurilor – tot cu scop informativ și de îndrumare – apare și în Statele Unite ale Americii, mai exact în statul Maryland, unde o lege adoptată în 1704 impune folosirea unui sistem litere și culori pentru a indica faptul că un anumit drum duce către un obiectiv de interes public: un punct de trecere cu feribotul, o biserică sau un tribunal.

Secolul 19, împreună cu apariția și popularizarea bicicletelor, aduce încă un pas înainte pentru indicatoare. De fapt, dacă până acum bornele și indicatoarele aveau rol pur informativ sau de îndrumare, bicicliștii vremii aveau nevoie de un alt tip de atenționare: împotriva pericolului de accidentare sau mai rău, moarte. Primele semne de acest fel indicau fie prezența unei pante abrupte sau a unui viraj strâns, fără vizibilitate. Tot Anglia este fruntașă și la capitolul avertizare bicicliști, cu aproximativ 4,000 de indicatoare montate în zone periculoase la finalul secolului 19.

Bicicliștii englezi erau atenționați de pericole prin tot felul de metode creative, inclusiv prin panouri pe care era desenat un craniu iar sub el, două oase încrucișate. Astfel de indicatoare semnalizau, de regulă, pantele foarte abrupte.

Și apoi au venit automobilele

Automobilele au schimbat radical viața oamenilor dar și contextul indicatoarelor. Viteza de deplasare a crescut, primele mașini nu erau prea grozave la capitolul frâne, iar ansamblul de fiare, lemn și persoane se putea transforma oricând într-o armă letală atât pentru pasageri/șoferi cât și pentru ceilalți participanți la trafic.

Oamenii au realizat destul de repede pericolul iar mobilizarea a fost rapidă, în special în statul New York, unde primele cluburi automobilistice au încept să instaleze indicatoare rutiere pe toată rețeaua de drumuri. Exemplul lor este urmat de California, unde cluburile marchează din proprie inițiativă arterele principale aflate pe o rază de 250 de mile (aproximativ 400 de kilometri) de San Francisco. Se foloseau în continuare stâlpi colorați, fie acoperiți direct cu vopsea sau în unele cazuri, „decorați” cu panglici de diverse culori.

În scurt timp, alte state americane adoptă exemplul dat de New York și California, dar ceea ce ar fi trebuit să fie o rezolvare a unei probleme se dovedește a fi sursa alteia. Cluburile auto se implică tot mai puternic în marcarea drumurilor populare, iar totul devine un concurs de „cine montează cele mai multe indicatoare”, cu o consecință imediată: confuzia celor din trafic, care efectiv nu mai știu la ce indicatoare să se raporteze. Situația este descrisă de un studiu al vremii care arată că pe 40-50% din drumurile cel mai des circulate, călătorii întâlneau până la 11 indicatoare diferite care aparțineau unor sisteme de marcare diferite.

O urmă de ordine în haos vine de la William Phelps Eno, care propune montarea de indicatoare STOP în intersecții în articolul „Reforming Our Street Traffic Urgently Needed” pe care îl semnează în revista Rider and Driver. Primul indicator STOP este ridicat în Detroit în 1915 – un banal pătrat din metal, cu latura de aproximativ 60 cm, pe care cuvântul STOP era scris cu litere de culoare neagră pe fundal alb.

Important de menționat aici este și faptul că adiacent față de apariția indicatoarelor rutiere se dezvoltă și alte mecanisme de fluidizare a traficului. În 1911, pe un drum din Michigan, este trasată prima linie continuă (de culoare galbenă) care desparte cele două sensuri de mers, iar în 1914 este instalat primul semafor electric în Cleveland. Primul semafor electric cu trei culori – roșu, galben și verde – apare în Detroit în 1920. Ca o paranteză, marcajele rutiere puteau fi de trei culori – galbene, albe, sau negre, în funcție de care variantă oferea un contrast mai bun cu bucata respectivă de drum, așa încât să poată fi observate cu ușurință.

Pe malul opus al Atlanticului, André Michelin, fratele lui Edouard Michelin – da, acei frați Michelin, desfășoară cu succes o campanie de numerotare și semnalizare a drumurilor din Franța. Mai mult, o interpretare a semnului STOP apare în intersecțiile din Paris, sub forma unui cub rotativ, montat pe un stâlp. Pe laturile acestuia alternau cuvintele „allez” (mergi) și „arrêt” (stop).

Standardizarea

Prima încercare de standardizare a semnelor de circulație în Europa are loc în 1909, la inițiativa PIARC (Permanent International Association of Road Congresses), care propune patru indicatoare rutiere cu simboluri și text de culoare albă aplicate pe un fundal negru.

În Statele Unite, standardizarea începe să prindă o formă concretă abia în 1922, când reprezentanți ai statelor Wisconsin, Indiana și Minnesota propun un sistem de evaluare a pericolului bazat pe forme geometrice. Mai exact, trecerile de cale ferată sunt semnalizate cu indicatoare rotunde, iar indicatoarele STOP vor avea formă de octogon. Pentru virajele periculoase sunt favorizate indicatoarele în formă de romb, iar cele pătrate sunt păstrate pentru diverse avertismente sau atenționări. Limitele de viteză și distanța până la principalele localități sunt afișate pe panouri dreptunghiulare.

Doi ani mai târziu, indicatoarele rutiere încep să prindă culoare. Prima conferință națională pe tema siguranței rutiere din SUA (First National Conference on Street and Highway Safety) stabilește câteva repere cromatice. Astfel, pentru indicatorul STOP se vor folosi litere albe pe fundal roșu, iar pentru a indica prioritatea față de alți participanți la trafic, semnele trebuie să folosească litere albe pe fundal verde. Pentru atenție sporită pe un anumit sector de drum, călătorii erau atenționați de indicatoare cu litere negre pe fundal galben, iar pentru orientare și distanțe, este aleasă combinația de litere negre pe fundal alb.

Trebuie adus în vedere că nici europenii nu au stat cu mâinile în sân. O convenție a Societății Națiunilor ținută în 1930 la Geneva introduce folosirea semnului exclamării (!) ca variantă alternativă de atenționare, împreună cu triunghiul cu un vârf îndreptat în jos (cedează trecerea) – adoptat de Franța în același an și indicatorul pentru acces interzis (o linie albă orizontală trasată pe un fundal roșu).

Indicatoarele rutiere reflectorizante au apărut în 1921. Ele aveau la bază o tehnologie inventată și patentată de Michelin, care presupunea acoperirea efectivă a semnelor cu panouri de sticlă cu striații. Vopseaua reflectorizantă a fost folosită cu precădare abia începând cu finalul anilor ‘40.

Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a marcat renașterea indicatoarelor rutiere. În timpul războiului, o mare parte din indicatoare au fost înlăturate, fie pentru a încetini înaintarea trupelor inamice – în Europa – sau pentru a suplini materia primă cerută de uzinele de armament – SUA. După război, indicatoarele rutiere au revenit, împărțite în două mari familii – sistemul american și cel european. Două decenii mai târziu (1968), Națiunile Unite propun la Viena un sistem internațional de indicatoare rutiere. Astfel, se recunoștea valoarea celor două sisteme. Noua ordine includea 41 de semne, însă ea nu a fost adoptată niciodată, deși până în prezent, sistemul european tinde să fie mai răspândit în lume decât cel american.

Aceasta este istoria indicatoarelor rutiere. Într-o formă sau alta, mai primitive sau mai avansate, colorate sau nu, ele ne-au călăuzit drumurile cu mult înainte de venirea primelor automobile. De-abia atunci au început să salveze constant vieți. E greu de estimat câte accidente au fost evitate de niște aparent banale indicatoare rutiere, câte tragedii a prevenit semnul de cedează trecerea și de câte alte dureri de cap și orbecăieli ne-au scutit de-a lungul timpului bornele kilometrice. Astăzi, când industria auto ne răsfață cu sisteme de navigație, funcții de frânare automată și condus semi-autonom, semnele de circulație sunt mai ignorate ca oricând. Dar ele rămân la post, în liniște, în intersecții și pe margine de drum. Fie că le privim în fugă, cu coada ochiului, sau le ignorăm complet, fie că ne ard retina în noapte, luminate de-o fază lungă. Și ceva îmi spune că vor fi aici și în viitor, indiferent că primesc sau nu atenția noastră. Cel mai probabil, ca repere pentru viitoarele mașini autonome.