Mi-am lăsat o parte din suflet în Cerăt, Dolj.
A rămas acolo, într-un loc înfundat în mocirlă, în clipa în care am văzut-o. O căciuliță care prinsese și zile mai bune încorona perfect un cap rotund. Din spatele buzelor a răsărit rapid cel mai frumos zâmbet din câte am văzut. Ochii gri i-au scăpărat la văzut mașinii. M-a salutat ca și cum ne cunoșteam de-o viață și mi-a spus că îl așteaptă pe Moș Crăciun. Nu puteam să-i promit că anul ăsta o să vină. Poate nici la anul. Ca ea sunt mulți alții. Nu doar în Dolj sau în România, ci peste tot prin lume.
Uneori uităm cât de norocoși suntem și luăm lucrurile de-a gata. Uităm că am avut șansa să mergem la școală și să învățăm. Uităm că am avut părinți și bunici care au avut grijă de noi și ne-au educat. Uităm că cineva ne-a dat șansa primului loc de muncă. Și aș putea continua la nesfărșit cu exemple cu șansele pe care mulți dintre noi le-am avut și care ne-au format ca oameni. Într-o lume ideală, nu le-ai numi oportunități. Le-ai spune simplu: viață normală. Dar lumea utopică nu există în realitate și uneori, e de datoria noastră, a celor norocoși, să încercăm să ajutăm.
De peste 70 de ani alături de comunități
Ford este unul dintre cei mai cunoscuți constructori auto din lume, iar numele companiei americane este sinonim cu democratizarea automobilului mulțumită soluțiilor tehnice introduse pe linia de asamblare de Henry Ford.
Indiferent de domeniul în care activează o companie, comunitatea reprezintă punctul cheie pentru dezvoltare. Așa s-a născut ideea de Corporate Social Responsibility (CSR), o ramură care se axează pe creșterea comunității din care fac parte companiile.
În cazul Ford, ideea a pornit acum mai bine de 70 de ani (în 1949), iar latura filantropică a companiei a fost numită Ford Motor Company Fund. În tot acest timp, peste 2.1 miliarde de euro au mers către proiecte gândite pentru comunități: de la asigurarea unor vieți mai bune până la programe pentru dezvoltarea aptitudinilor.
Proiectele diviziei au ajuns în peste 50 de state din lume, iar România se numără printre ele. Și asta și datorită fabricii pe care Ford o are în Craiova.
În România, proiectele au avut trei direcții: programe de educație, implicare activă în comunitate în funcție de nevoi și îmbunătățirea abilităților de conducere.
Ford Driving Skills for Life a fost programul pe care constructorul l-a început în SUA în 2003. Proiectul s-a derulat și în România, iar până acum, peste 8.000 de tineri șoferi din țară au urmat cursurile de conducere defensivă puse în scenă de Ford. Ca parte a aceluiași proiect de conștientizare a riscurilor din trafic, divizia din România a pregătit și un curs teoretic la care au luat parte peste 20.000 de elevi de liceu.
În fruntea programelor de educație se află Centrul de Resurse și Angajament. Inaugurat la finalul anului 2018, centrul a fost gândit pentru a sprijini diverse programe de antreprenoriat social. Oamenii de la Ford România îl numesc un incubator social pe care studenții îl pot folosi pentru a proiecta și lansa programe gândite special pentru comunitatea locală din zona Craiovei. Centrul de Resurse și Angajament a fost lansat în parteneriat cu GlobalGiving și cu sociația Pentru Educație SV Oltenia (EDUCOL), o organizație non-profit locală care urmărește să maximizeze oportunitățile de formare, dezvoltare și ocupare a forței de muncă pentru tineri.
Dar unul dintre cele mai importante proiecte desfășurate la nivel local este cel care vizează implicarea activă în comunitate în funcție de nevoile de moment: de la dotarea cu peste 200 de paturi a Spitalului Județean de Urgență Craiova până la înființarea unui centru pentru vaccinarea împotriva COVID-19. Iar pe lista acțiunilor pregătite și gândite la nivel local se numără și Caravana de Crăciun, un proiect umanitar adresat familiilor nevoiașe din județul Dolj.
În afara bulei
Sunt cât se poate de sigur că și tu ai o bulă a ta. E locul ăla magnific din internet sau din viață în care totul pare aproape perfect. Aproape rareori se întâmplă lucruri care să-ți tulbure cu adevărat starea de spirit, iar când problemele apar, rezvolarea lor vine ca prin minune.
Dar din când în când, încearcă să ieși din lumea asta aproape perfectă.
O mână de voluntari mișună printr-un garaj al uzinei Ford din Craiova. Pe podea sunt cutii pline cu alimente de bază, conserve, fructe și dulciuri. Facem rapid cunoștință și ne apucăm de treabă: sacii ăia albi sunt acolo ca să-i umplem.
Șase pungi cu făină, patru cu orez, patru cu mălai, două cu zahăr și alte două cu paste. Le așezăm ca într-un joc de tetris. Urmează sticlele cu ulei și oțet, iar peste, câteva conserve cu carne și cu pateu. La final, dulciurile pentru cei mici: cozonaci, turtă dulce, bomboane, ciocolată, napolitane și biscuiți. Fructele sunt puse separat: portocale, mere și mandarine. În sacii albi sunt mici frânturi din nevoile mari pe care le au familiile defavorizate din satul Cerăt, Dolj. Acolo vom ajunge.
Ușa metalică se ridică, iar primul pick-up e gata să fie încărcat. Unul aduce sacii lângă benă, alți doi îi ridică, iar un al patrulea îi așază tacticos pe podeaua din plastic. În fiecare benă ar trebui să intre câte 9 saci. Plus pungile cu fructe. În cabină, e locul unor cutii cu dulciuri. Din afară, totul pare o mișcare browniană, însă fiecare știe ce are de făcut.
Și o ținem așa, până când toate cele 6 mașini ale caravanei formate din jurnaliști sunt pline. Da, de data asta am venit la Craiova nu ca să vedem cum sunt asamblate Ford Puma sau motoarele EcoBoost, ci ca să livrăm pachetele celor aflați în situații delicate.
La 37 de kilometri de Craiova e primul punct de oprire. Caravana parchează în fața primăriei Cerăt. Pe lângă voluntarii EDUCOL, avem nevoie și de cineva din partea autorităților: doar ei sunt cei care cunosc oamenii cu nevoi din zonă.
Drumul asfaltat se termină brusc. Deodată, pământul bătătorit se transformă în noroi, iar urmele îmi spun că pe acolo au mai trecut și alții. Nu cu mașina, ci pe jos. Din spatele unei gard ponosit răsare o pereche de ochi curioasă. E un puști trezit de zarva de pe uliță. Rămâne uimit de armata de voluntari îmbrăcați în albastru, și preț de o secundă se uită nedumerit la mașina neagră din fața porții. De undeva din spatele curții apar și tatăl, dar și fratele și sora lui. Descărcăm pachetele, iar pentru o clipă îmi e teamă ca nu cumva să se simtă stânjeniți.
Dar copiii se bucură, semn că nu e nimic greșit în gestul ăsta mic pe care îl facem.
Șleaurile se adâncesc, iar noroiul se transformă în mocirlă. O altă casă din paiantă unde copiii sunt cei mai bucuroși să ne vadă. Îmi spun că îl așteaptă pe Moș Crăciun și că de sărbătorile ăstea vor dulciuri. De cealaltă parte, părinții sunt cei care, pentru moment, își mai descrețesc puțin fruntea.
Inevitabil, tot procesul ăsta produce zarvă, iar de la curțile la care nu oprim apare întrebarea: Da’ pentru noi n-aveți nimic? E cumva sfâșietor să treci prin locul ăla și să nu poți să le oferi tuturor câte ceva. Pentru că din afară, situația nu arată bine pentru majoritatea dintre ei. Iar în contextul dat e greu să spui „nu” știind că numărul casei pe lângă care treci nu-i pe lista celor cu nevoi acute, realizată de autorități.
La una dintre case ne întâmpină șapte: 6 băieți și o fată. Dau buzna pe poartă să vadă caravana și fiecare ne ajută să descărcăm. Sunt muncitori și din cale afară de vorbăreți. Ne povestesc despre cum se joacă fotbal și cum se descurcă la școală.
Și ei sunt doar câțiva din câți am întâlnit acolo. Fiecare cu povești diferite, dar oarecum, cu nevoi similare. Au învățat să primească și în același timp să se bucure. Măcar pentru prezent.
