În prezent, industria auto face tranziția de la mașinile cu motoare cu ardere internă la mașinile cu motoare electrice. Cele două tipuri de motoare au coexistat în mod pașnic și în zorii industriei auto, la începutul secolului trecut, înainte ca motorul cu combustie internă să devină preferatul șoferilor.
În acea perioadă romantică, industriașii nu dezvoltau însă doar mașini cu motoare cu ardere internă și mașini electrice. Aproape la fel de populare erau și mașinile cu aburi, în special datorită faptului că tehnologia era asociată cu trenurile care la vremea respectivă funcționau de asemenea pe baza aburilor.
Spre deosebire de o mașină cu motor cu ardere internă, mașinile cu aburi utilizau motoare cu ardere externă, în care procesul de combustie al carburantului avea loc în exteriorul motorului. Din acest motiv, mașinile cu aburi aveau o eficiență termică mai scăzută.
Popularitatea în creștere puternică a mașinilor cu motoare cu ardere internă a avut ca rezultat inevitabil un declin puternic al mașinilor cu aburi. Cele mai multe dintre ele au fost practic abandonate, însă unele dintre ele au fost păstrate sau recuperate într-o formă sau alta de diverși pasionați de mașini. Printre cele din urmă se numără și The White Flyer.
Zburătorul alb: concept tehnic
White Sewing Machine Company a fost un producător de mașini de cusut fondat de Thomas H. White în 1858 în Templeton, Massachusetts, Statele Unite. Așa cum se întâmplă însă frecvent și în zilele noastre, copiii lui White nu au fost atrași de această industrie și și-au canalizat întreaga atenție spre noile tehnologii ale vremii.
Astfel, în primii ani de după 1900, trei dintre fii săi, Windsor Thomas White, Rollin White și Walter White, au folosit un colț al fabricii de mașini de cusut pentru a dezvolta o mașină cu aburi special pentru curse. Și i-au spus The White Flyer. Zburătorul alb.
Pentru dezvoltarea mașinii de curse, cei trei frați au folosit preponderent componente de la mai multe mașini de serie disponibile în perioada respectivă. Șasiul a fost confecționat din lemn de stejar și avea o lungime de circa 4,2 metri, în timp ce masa totală ajungea la 965 de kilograme. Motorul cu ardere externă genera 15 cai putere, avea 2.200 de rotații pe minut și era completat de un generator de aburi cu 8 bobine. Presiunea aburului era cuprinsă între 600 PSI și 800 PSI, în timp ce temperatura aburului ajungea aproape de pragul de 400 de grade Celsius. Pentru carburant, motorul avea nevoie de benzină sau kerosen.
Viteza maximă a mașinii de curse era de circa 160 km/h, deși există informații neoficiale că putea chiar să depășească pragul de 200 km/h.
Primele curse, primele victorii
În acea perioadă de debut, mașina de curse cu aburi a fost pilotată de Webb Jay, care a câștigat numeroase curse cu The White Flyer. De exemplu, în 4 iulie 1905, mașina a avut nevoie de numai 48,35 secunde pentru a parcuge o milă (1,6 kilometri) pe un traseu acoperit cu zgură, ceea ce echivalează cu o viteză medie de circa 123 km/h. Astfel, The White Flyer a doborât recordul precedent cu peste 4 secunde. Ulterior, Jay a triumfat în umeroase curse pe un circuit din Chicago.
În acea noapte am părăsit orașul cu încrederea deplină că pilotam cea mai rapidă mașină din țară.
Pilotul de curse Webb Jay pentru publicația White Bulletin, realizată chiar de frații White.
În acea epocă, mașinile de curse aveau cockpit deschis, concept asemănător cu cel pe care îl observi în prezent în cursele de monoposturi. Totuși, în absența unor căști precum cele moderne și echipați mai degrabă cu ochelari de protecție, piloții de la începutul secolului XX aveau de înfruntat condiții mult mai dificile.
Dacă ești legat strâns de un stâlp și vine un vânt puternic frontal cu o viteză de 112 km/h, poți să-ți faci o oarecare idee despre impactul vântului asupra feței unui pilot care concurează cu aceeași viteză într-o mașină de curse.
Pilotul de curse Webb Jay pentru publicația White Bulletin.
Pentru Jay, ca și pentru orice alt pilot de curse, provocarea principală era însă identificarea vitezei optime pentru abordarea virajelor.
Pentru viraje lucrurile sunt complet diferite. Pentru fiecare circuit și pentru fiecare viraj există o anumită viteza optimă de abordare pentru a respecta legile naturii. Pilotul unei mașini de curse trebuie să abordeze virajele la o viteză cât mai apropiată de această limită, dar în același timp o viteză sigură.
Pilotul de curse Webb Jay pentru publicația White Bulletin.
Tot în acea perioadă, The White Flyer a primit și o poreclă din partea publicului: “Whistling Billy”. Fanii care asistau la curse erau entuziasmați de zgomotul asemănător unor fluierături pe care motorul îl genera pe liniile drepte, ca urmare a aburului sub presiune.
Accidente aproape fatale
Victoriile lui Webb Jay au continuat însă doar câteva luni, întrucât pilotul a suferit un grav accident după ce a fost lovit din spate de un rival care încerca să-l depășească. Cu fracturi la coaste, un picior și o mână, dar și cu o rană la cap, cariera lui Jay s-a încheiat aici, iar frații White au decis să se retragă din sporturile cu motor.
Cu toate acestea, la începutul anului 1906, The White Flyer a fost reconstruit la insistențele lui Charlie Bair, un individ cu o afacere prosperă cu oi. Presa vremii nu menționează în detaliu performanțele ulterioare ale mașinii, însă cert este că aceasta a câștigat curse, dar a și suferit câteva accidente în urma cărora a fost reconstruită. Printre victorii se numără una în care a stabilit un nou record pe un circuit oval de 5 mile (circa 8 kilometri) acoperit cu zgură, pe care pilotul a cărui identitate nu este clară a fost cronometrat cu 4,54 minute.
Accidentul care a pus capăt aventurii lui The White Flyer în motorsport s-a petrecut în 9 iunie 1912 la Portland, când mașina s-a rupt în două, iar pilotul Fred Dundee și-a rupt ambele picioare, câteva coaste și o mână.
În scurt timp, în contextul evoluției mașinilor de curse cu motoare cu ardere internam, participarea mașinilor cu aburi în cursele de motorsport a fost interzisă, în timp ce frații White au renunțat complet la producția de mașini cu aburi în 1911.
Provocare: cum să reconstruiești o mașină distrusă acum un secol
În zilele noastre, Robert Dyke este recunoscut drept unul dintre cei mai importanți experți în mașini cu aburi din Marea Britanie. Este și motivul pentru care în 2003 un organizator de expoziții de motorsport l-a contactat pe Dyke cu scopul de a expune The White Flyer în fața vizitatorilor.
În loc să-i informeze sec pe organizatori că The White Flyer a fost distrus într-un accident din 1912, Dyke a luat invitația ca pe un soi de provocare personală: să reconstruiască The White Flyer, mai ales că își cumpărase deja o mașină produsă de frații White în 1907.
Prin urmare, Dyke a călătorit în Statele Unite cu scopul de a găsi măcar încă o mașină cu aburi produsă de frații White, pentru a putea să reconstruiască una de la zero cu componentele pe care le avea deja disponibile pe mașina din 1907.
Spre surprinderea asta, a reușit să găsească inclusiv o serie de componente folosite pentru mașina de curse The White Flyer, ceea ce i-a simplificat semnificativ misiunea. Misiunea de reconstrucție a fost una dificilă și a necesitat inclusiv producția unor componente noi.
Este o reconstrucție precisă în care am folosit în special componente originale de la diverse mașini cu aburi produse de frații White. Am avut 10 fotografii cu Whistling Billy, iar acestea m-au ajutat să înțeleg cum să montez corect componentele și să-mi dau seama de dimensiunile exacte ale mașinii.
Robert Dyke, expert în mașini cu aburi
După reconstrucție, pasul următor a fost ca Robert Dyke să obțină permisiunea legală de a concura în motorsport cu o astfel de mașină cu aburi. După mai mulți ani de lobby, Motor Sport Association (MSA), organizația care supervizează sporturile cu motor în Marea Britanie, a eliminat prevederea care interzicea participarea mașinilor cu aburi în competiții în septembrie 2015.
Whistling Billy revine pe circuit în 2016
Reconstrucția mașinii cu aburi The White Flyer a coincis cu renașterea în Marea Britanie în 2015 a unei competiții de motorsport numită Chateau Impney Hillclimb. Un fel de replică la mult mai popularul Goodwood Festival of Speed, în care concurenții cu mașini de curse clasice parcurg un traseu în urcare. La ediția din 2015 au luat startul peste 200 de mașini produse înainte de anul 1966, motiv pentru care decizia lui Robert Dyke de a aduce The White Flyer la competiția din 2016 a fost una cât se poate de naturală.
Peste 14.000 de spectatori s-au strâns la această ediție, în care Robert Dyke a devenit primul pilot care a concurat cu o mașină cu abur după mai bine de 100 de ani. Dyke a parcurs traseul în 80,39 de secunde, iar organizatorii s-au limitat să afirme că “nu a fost cel mai slab timp din ziua respectivă”.
De fapt, timpul cu care a fost cronometrat și poziția sa în clasament contează prea puțin. Ce contează de fapt este că, la 13 ani de când a primit propunerea inițială, Dyke și-a îndeplinit obiectivul de a concura la volanul unui The White Flyer reconstruit pe baza unei mașini cu aburi produsă inițial în 1905, în zorii industriei auto.
Competiții precum Chateau Impney Hillclimb reprezintă locuri ideale unde poți vedea mașini istorice de curse și unde poți întâlni oameni pasionați de istoria industriei auto. Chateau Impney Hillclimb s-a desfășurat ulterior doar până în 2019, dar mai există numeroase alte competiții și evenimente asemănătoare.
Goodwood Festival of Speed este unul dintre cele mai cunoscute evenimente de acest gen, însă există și Villa d’Este, Pebble Beach și, mai aproape de noi, există și Concursul de Eleganță de la Sinaia.
