De-aici, din vârf, hăul nu-mi taie suflul. Arunc placa din lemn pe pământul bătătorit, iar praful n-are timp să se așeze că eu sunt deja în “cockpit”. Înfășor sfoara pe mâna dreaptă, iar cu picioarele împing din greu și-mi croiesc drum către asfalt. Rulmenții curg de-atâta ulei, iar în locul unor piulițe – mult prea scumpe pentru un copil de 5 ani – stau două cuie bătute strâmb. Îmi iau avânt. Abia acum încep să respir greu și intru în alertă: cu picioarele controlez direcția cartului improvizat, iar cu privirea încerc să detectez orice posibil obstacol. De la nivelul solului, orice piatră poate să-mi încheie coborârea.

Practic, concuram într-un fel de Red Bull Soapbox Race.

Mașinăria asta făcută dintr-o placă de lemn, niște scânduri și patru rulmenți m-a făcut mereu să mă gândesc dacă nu cumva există soluții adevărate de mobilitate pe care să le poți lua cu tine oriunde. Că doar nu era să plec în vacanță la bunici și să-mi las “mașina” acasă. Și viceversa.

Dacă aș fi avut internet și un dispozitiv cu care să accesez marea lumea a WWW-ului, probabil că aș fi descoperit vehiculele secolului trecut pe care le-aș fi putut lua cu mine în vacanțele de vară. Pentru că cineva chiar s-a gândit și înainte de anii 2000 la modul în care omul poate acoperi mai rapid distanțe în mediul urban fără să stea într-o mașină în adevăratul sens al cuvântului.

Ce încape într-o valiză?

Căști fără fir, telefoane inteligente, ceasuri care îți fac EKG-uri și mijloace electrice de mobilitate. Așa arată gadgeturile unui adolescent din ziua de azi.

La începutul anilor ’90, lumea tinerilor arăta altfel: role, casetofoane, haine din fâș, jocuri în parcare și alte activități care astăzi sunt văzute cu alți ochi. Și mașinile erau diferite, desigur, dar parcă designerii aveau un plus de libertate în a proiecta caroserii care să nu arate la fel pentru toată gama.

În tot acest univers un pic mai relaxat, Mazda a avut o idee interesantă: cum ar putea transforma o mașină într-un vehicul pe care să-l poți trimite la cală. Sau în vagonul de bagaje.

Pentru realizarea acestui vehicul, oficialii Mazda n-au desemnat o echipă anume. Din contra, s-au gândit la un concurs intern – pe care l-au numit Fantasyard – și au permis angajaților din diverse departamente să se înscrie.

Proiectul a fost câștigat de șapte ingineri care lucrau în departamentul care se ocupa cu dezvoltarea transmisiilor și testarea acestora. Ca orice proiect serios, după aprobare, echipa a primit și bugetul necesar.

De ce au avut nevoie? De cea mai mare valiză produsă de Samsonite în acel moment (57×75 de centimetri) și de un “pocket bike” – o tricicletă cu motor de mici dimensiuni.

Care era planul? Să transforme valiza producătorului american într-un vehicul urban.

Și le-a ieșit. Trollerul a fost împărțit în trei segmente: la una dintre extremități a fost montat motorul, la jumătate se afla ghidonul și roata față, iar roțile axei spate erau stocate în cealaltă extremitate. Simplu, nu?

Motorul în doi timpi de 33.6 centimetri cubi dezvolta 1,7 cai-putere, iar viteza maximă a acestui vehicul era de 30 km/h. Asamblarea lui dura doar un minut. Cam tot atât cât durează astăzi să pornești mașina, să setezi climatizarea și să pui destinația pe hartă.

N-a avut un nume de scenă, iar toți cei care au văzut vehiculul l-au numit simplu: The Suitcase Car. Și a avut succes. Atât de mult, încât Mazda s-a folosit de acest proiect pentru a promova alte produse. Bine jucat.

Vestea unei valize care se transformă într-un vehicul a ajuns rapid și în SUA, dar și în Europa. Pentru a răspunde cumva cererilor, cei 7 ingineri au mai produs alte două exemplare Suitcase Car. Și să vezi îndrăzneală: pe cel european l-au expus la Salonul Auto de la Frankfurt din 1991 pe aceeași scenă cu Mazda 787B, mașina cu care niponii au câștigat în același an cursa de 24 de ore de la Le Mans.

Probabil și tu te întrebi ce s-a ales de cele 3 prototipuri. Primul Suitcase Car a fost distrus după doar câteva luni, iar despre cel din Europa se știe că a dispărut. Singura copie existentă e cea din SUA. Cele mai recente informații pe care le-am găsit și care fac referire la vehiculul neconvențional sunt din 2014. Acum 8 ani, prototipul din SUA încă funcționa.

Ce încape într-un mini portbagaj?

Mazda n-a fost singurul constructor care s-a gândit la mobilitatea urbană într-un mod atipic. Honda o făcuse cu vreo zece ani înainte ca The Suitcase Car să apară în pliantele dealerilor auto.

În 1981, Honda a lansat modelul de clasă mini City. Vehiculul fusese proiectat pentru orașele aglomerate, însă constructorul nipon a vrut să ducă ideea de mobilitate urbană la un nivel nou. Și așa s-a născut Moto-compo, surpriza din portbagajul lui City.

Ce era Moto-compo? Un scuter care se plia și pe care publicul l-a botezat The Briefcase Bike. Desigur, ăsta a fost doar numele de alint, pentru că pe cât de mic pare în fotografii, Moto-compo măsura aproape 1,2 metri lungime. Practic, nu prea puteai să-l pui în valiză și să-ți vezi de drum. Mai ales că avea vreo 45 de kilograme. Totuși, vorbim despre un scuter cu motor în doi timpi de 49 centimetri cubi, nu de o trotinetă electrică pe care o iei la subraț când traversezi strada.

Și japonezii au mizat atât de mult pe acest combo City – Moto-compo, încât au apelat la trupa britanică Madness pentru realizarea unui clip de promovare. E delicios rău.

Honda Moto-compo a fost produs din 1981 până în 1983, iar compania niponă a vândut peste 50.000 de unități. Un succes de piață, dacă e să ne gândim cu adevărat la cât de util era scuterul japonezilor.

Honda n-a uitat de micuțul scuter al anilor ’80, iar pe parcursul anilor producătorul asiatic a tot reînviat spiritul Moto-compo. Mai întâi cu e-Dax și e-NSR, iar în 2011 cu Motor Compo electric. Ba mai mult, o parte din intențiile Honda s-au văzut și în 2020, anul în care producătorul a întregistrat în SUA denumirea “Motocompacto”. Cine știe ce surpriză pregătesc japonezii?

Și de la Honda Moto-compo aș putea merge și mai adânc. În 1960, anul în care James Wilford Foster, fost angajat al producătorului italian Lambretta – despre Lambretta și Enrico Piaggio v-am povestit în Cuibul de viespi – a lansat pe piața americană Centaur. Scuterul pliabil cântărea tot vreo 40 de kilograme și putea fi transformat într-o cutie cu dimensiunile de 51x76x41. Practic, tot o soluție rapidă pe care s-o folosești atunci când vrei să pleci departe cu trenul (sau avionul) și ai nevoie de un mijloc de deplasare rapidă la destinație.

Scuterul era echipat cu un motor în doi timpi de 49 de centimetri cubi produs de Clinton Engine, iar viteza maximă a acestuia se apropia de 65 km/h. În anul lansării, scuterul costa 379 de dolari, iar producția s-a încheiat în 1965.

Foto principală: Dreamstime