E un contrast destul de sănătos între urletele pline de ecou ale motorului turbo cu șase cilindri în linie și nonșalanța fluidă cu care mașina asta înghite virajele și alunecă mătăsos pe șosea precum un cub de unt aruncat în tigaia încinsă. Pe de o parte primești pumni metaforici și perfect țintiți peste ceafă de fiecare dată când apeși accelerația cu sete, pe de altă parte încerci să păstrezi un ritm de metronom pe virajele în urcare ale Transfăgărășanului. Într-un amestec între respectul pentru fiecare ac de păr pe care-l tai de pe lista de lucruri care trebuie făcute astăzi și plăcerea crudă de a auzi Michelin-urile Pilot Sport scrâșnind pițigăiat în timp ce-și înfig ghearele în asfalt ca să te țină pe trasă.
Suntem pe porțiunea care urcă dinspre Cârțișoara spre Bâlea Cascadă. Asfaltul e ușor umed, pentru că soarele oricum zgârcit din ultima perioadă nu încape printre frunzele foioaselor care încă învelesc șoseaua până să fie înlocuite de molizi. Asfaltul s-a menținut suprinzător de bine peste iarnă aici, însă trebuie să fii mereu atent la nisipul care acoperă invizibil virajele, așa că e nevoie de o perioadă de acomodare până să simți nivelul de aderență și să împingi limitele laterale ale forțelor fizice înspre zona care amestecă vag controlul cu plăcerea pură. Mașinile sunt rare: suntem într-una dintre ultimele zile în care Transfăgărășanul e încă închis între Bâlea Cascadă și Bâlea Lac. În plus, e mijloc de săptămână și e ora prânzului, o variantă acceptabilă la nivel de trafic chiar și-n vârf de sezon pe cea mai frumoasă șosea din România.
Actorul principal al zilei e un BMW M440i xDrive. 374 de cai putere, 500 Nm, 4.5 secunde pentru 0-100 km/h. Mild hybrid în acte, dacă întreabă Greta.
Am oprit muzica pentru a auzi concertul mecanic care ne trage în sus pe trase ascuțite de parcă am fi agățat mașina de o coardă invizibilă. E plăcere pură care probabil că în 14 ani o să dispară, înlocuită de senzații plăcute de altă natură. Va fi în continuare o bucurie să urci Transfăgărășanul cu o mașină care fâșâie fantomatic printre brazi, dar nu știu în ce măsură va exista înlocuitor pentru sunetul ăsta, care în contextul corect și-n situația perfectă este pur și simplu paradisiac. Va fi un fel de atentat la simțuri. Justificat moral și structural, dar niciodată ușor de acceptat mental și sufletește.
Oprim la barierele din bolarzi care întrerup urcarea mai departe de Bâlea Cascadă. Sus, înspre Bâlea Lac, există încă pereți de zăpadă prăvăliți peste șosea și pe care mașinăriile de mare tonaj îi frezează ca să elibereze drumul. Peste câteva zile e programată deschiderea oficială a Transfăgărășanului, așa că șoseaua e scoasă la lumină pentru un nou sezon în care asfaltul va fierbe sub roțile miilor de mașini care se vor înfige într-un nesfârșit și frustrant șir indian pe acest pas devenit vedetă internațională.
Nu suntem însă turiști pierduți în spațiu care nu-și știu drumul. Ba din contra: am ajuns astăzi pe Transfăgărășan țintit: ca să asistăm în direct la încercarea reușită a trioului de acrobați din Red Bull Skydive Team de a zbura în cădere liberă cu 200 de kilometri pe oră pe deasupra șoselei-spaghetti.
Așa că ni se deschide poarta spre paradis. Avem acreditare să vedem demența asta:
Cioburi de stâncă
Până sus, spre baza serpentinelor pe care le cunoaștem cu toții din imaginile memorabile ale Tranfăgărășanului care ne-au inundat încă din copilărie prin cărți poștale, drumul e ceva mai complicat, așa că eliberarea mai are de așteptat. Sunt câțiva kilometri în care arborii se răresc și începi să ai culoar vizual spre golul alpin, dar pășim ca pe cioburi: șoseaua nu a fost măturată de resturile iernii și arată ca după o petrecere geologică. Monoliți de stâncă căzuți din înaltul muntelui și înfipți în asfalt, bolovani cât capul pe care trebuie să-i driblezi cu atenție și, peste toate, o suprafață asfaltică incertă, pe alocuri măcinată și care-și presară firimiturile crocante sub roțile noastre. Mergem tiptil, fără să riscăm ca zgomotul baritonal al motorului M Performance să sfredelească în stânci de-abia lipite de versant.
După câteva minute, ajungem pe unul dintre platourile laterale care au jucat rol de bază pentru echipa tehnică deloc redusă numeric a experienței fabuloase prin care cei trei atleți Red Bull au admirat drumul ăsta dintre nori. Oprim și lăsăm frânele, motorul și anvelopele să se răcească. Apoi, pentru câteva zeci de minute, ne luăm cu altele: ședință foto cu zburătorii, discuții cu oamenii din echipă, un Red Bull răcit cu simț de răspundere de apa înghețată care picură din zăpezile alpine.
Așteptam, de fapt, momentul nostru de glorie. Într-o pauză de liniște a echipei, ni se deschide șoseaua. Toată urcarea nordică a Transfăgărășanului doar pentru noi.
20 de minute de fericire
Experiența e aproape mistică. Chiar dacă pe asfalt continuă să fie așezat un covor de pulbere de rocă care mă face să fiu precaut mai ales pe frânare, încerc să mă bucur cât pot de mult de senzația de libertate pe care ți-o dă o astfel de șosea în extrem de puținele cazuri în care te poți bucura la maximum de ea. Nu am la dispoziție decât o urcare și o coborâre, iar Bogdan Paraschiv, fotograful nostru, se camuflează rapid în peisaj pentru a prinde cadrele perfecte care suprinde specia bavareză de felină în arealul perfect de creștere și dezvoltare.
Cu mulțumirile de rigoare celor care au avut ideea de a monta primele clapete în spatele volanului, intru într-un joc imersiv deschis de butonul Sport de pe consola centrală, cu puseuri de Sport Plus. Începe ritmul sacadat: retrogradez, atac apexul cu din ce în ce mai mult curaj cu ajutorul direcției impecabile a mașinii și al caracterului atletic oferit de mixul dintre amortizoarele reglate pentru performanță și distribuția maselor. Un animal sălbatic pe care inginerii germani încearcă să-l domesticească deja de peste 100 de ani.
E liniște pe Transfăgărășan atunci când drumul e pustiu, iar explozia care trimite pistoanele-n vrie se aude cu ecou. E un sunet care se lovește de stânci înainte să-ți intre prin urechi și să ți se amestece în creier într-un urlet crud care-ți face ca inima să pompeze sânge în ritm de rotații pe minut. Nu există niciun gram de efort, totul curge natural și elastic, chiar dacă simt că spatele tricoului băltește între mine și scaun. Corpul are moduri proprii de a-ți explica că senzațiile de plăcere și efortul pot coexista fără să simți neapărat asta.
Nu ajung la Bâlea Lac, pentru că drumul e blocat de un utilaj care scuipă zăpada-n hău. Întorc cu grijă, iar camera de marșarier a mașinii înregistrează la un moment dat un peisaj divin spre Transilvania. În atenția producătorilor auto: poate ar fi bună o funcție Screenshot pentru momente de genul ăsta.
Întoarcerea, pe coborâre, e ceva mai puțin curajoasă. Când ai în față abisul și vezi că te afli la doar câteva zeci de centimetri de prăpastie, scâncetele anvelopelor se opresc brusc. Transfăgărășanul poate fi groaznic sau superb, înfiorător sau splendid, oribil sau grandios, toate în același timp, în funcție de unghiul în care se așază parbrizul și de viteza cu care te apropii de viraj. Mă bucur însă de momentele astea unice și încerc să extrag sevă de plăcere din fiecare secundă petrecută agățat pe versantul golaș care în doar câteva zile își va fi reluat jobul de obiectiv turistic în vârful căruia șoriciul de porc se amestecă cu brânza de burduf.
Sunt momente pe care creierul le înregistrează și le derulează ulterior ori de câte ori prinzi al șaptelea roșu la semaforul din centrul Bucureștiului. Este, din ce experimentez în ultimii ani, un soi de echilibru moral, o armonie între simțuri și senzații din care karma ne permite să ieșim cât se poate de balansați sufletește.
În Excel, lucrurile arată altfel
În rest, BMW M440i xDrive pleacă de la 65.000 de euro, poate fi comandat cu roți motrice spate sau cu integrală, iar după festinul culinar de pe Transfăgărășan ne-a demonstrat că poate să mănânce doar 7.5 litri/100 km din vârful caruselului până în fața casei, la marginea Bucureștiului, în ritm piano.
Și are Android Auto și Apple CarPlay wireless și ține singur banda și merge semi-autonom pe porțiunile de autostradă. Și are grila aia imensă și probabil urâtă și exagerată de care, sincer, nu mi-a păsat nici măcar o secundă în minutele de extaz pe care le-am trăit pe Transfăgărășanul gol.
Uneori, doar uneori, toate testele alea cu SUV-uri insipide de segment B și cu hatchback-uri de oraș în care bați în plastic sunt răzbunate. Și nu-s multe condiții de bifat: trebuie doar să fii singurul jurnalist auto care asistă pe viu la momentul în care trei nebuni zboară în costume de veveriță pe deasupra Transfăgărășanului.
Și vei avea o zi perfectă.
