Nu trecuseră nici 10 minute de când am ajuns la locul de întâlnire — un drum care te duce din Râșnov către munți — că a început să plouă. O ploaie din aia mocănească, așezată, căzută din nori care nu dau năvală asupra ta, ci trec lejer, impasibili la planurile, entuziasmul sau angoasa celor de la sol. E frumos la munte.
Din fericire, norii s-au îmbunat și ne-au lăsat în pace.
Ca mai de fiecare dată, misiunea mea și de această dată este să fiu martor la cele întâmplate și să povestesc apoi mai departe. Și, între noi fie vorba, martor poți să fii și din mașină, locul în care controlezi temperatura și umiditatea.
Doar că subiectul acum nu este mașina, adică un Ford Kuga care a purtat de la București la Brașov trei pasageri — un redactor, un fotograf și un biciclist — împreună cu lucrurile lor de preț: o pungă de alune, o trusă cu echipamente foto și, firește, o bicicletă. Voi reveni cu impresii detaliate despre Kuga într-un articol dedicat.
Așa, întâlnirea! Ne-am adunat aici, lângă Brașov, pentru a asista un grup de bicicliști într-o sesiune de antrenamente. Una dintre multele și solicitantele antrenamente pe care aceștia le fac în pregătirea probei finale: o rută de 500 de kilometri pe care să o pedaleze în 24 de ore.
Probabil că ești încercat de neîncredere acum. Sună mult chiar și așa, la prima ascultare. Dacă intri pe Google Maps și simulezi o buclă de 500 de kilometri, te și convingi că este mult. Acum imaginează-ți că îl parcurgi cu bicicleta. Pe drumuri publice. În 24 de ore. Imposibil!
Bike 4 Life
Așa mi-am zis și eu anul trecut, înainte de prima ediție Bike 4 Life, când mi s-a propus să-i asist pe bicicliști dintr-o electrică — cu care să parcurg ruta fără să o bag în priză. Faptul că am reușit să fac asta m-a surprins mai puțin decât faptul că au reușit ei să facă asta: să meargă 500 de kilometri fără să leșine.
„Misiunea” lor nu există în concursul Bike 4 Life, o competiție dedicată amatorilor al cărei scop este strângerea de fonduri pentru asociația Autism Voice. Oricine se poate înscrie în Bike 4 Life (care se desfășoară anul acesta în intervalul 2-11 iulie), iar taxa de înscriere devine automat donație. Selectezi „misiunea” (5 kilometri în două zile, 50 de kilometri în două zile sau 500 de kilometri în nouă zile) și îți pontezi parcursul într-o aplicație dedicată, cum ar fi Strava sau Garmin. Dacă termini cursa, primești o diplomă virtuală și reduceri la anumiți parteneri Bike 4 Life. Și ești înscris într-o tombolă cu premii surpriză din partea sponsorilor evenimentului. Iar „cursa” nu are linie de start, sau de finiș, sau măcar o rută. Fiecare dintre cei înscriși își fac singuri traseul.
Practic, Bike 4 Life este o invitație la mișcare, din care toată lumea are de câștigat. Tu, pentru că faci mișcare și eventual își confirmă încă o dată că poți să faci ce ți-ai propus. Apoi sunt copiii cu autism de care Autism Voice se îngrijește prin programe de recuperare și integrare. Orice înscriere este, deci, câștigătoare din start.
Bun, dar de ce fac oamenii ăștia 500 de kilometri într-un timp de nouă ori mai scurt decât cel cerut în regulament?
Oameni care nu pot să stea
Răspunsul diferă în funcție de pe cine întrebi, însă invariabil este de ordin personal. Pentru Bogdan Coman, ciclist profesionist la CSA Steaua, Bike 4 Life este proiectul de suflet. Ideea s-a născut subit, în urma unei discuții purtate cu Beatrice Ionescu, o corporatistă care a răspuns chemării lăuntrice și a devenit organizator de evenimente caritabile. Două lucruri îi plac lui Bogdan mai mult și mai mult, după familie: să ajute și să se miște. Așa că Bike 4 Life suna ca o modalitate ideală de le combina pe amândouă.
Bogdan Coman a fost de mic adeptul mișcării, mai ales în cadrul unei discipline. A început la 13 ani cu fotbalul, apoi, la 18 ani, a continuat cu ciclism, pe care îl practică și astăzi, 12 ani mai târziu. Nu e ușor să trăiești ca sportiv de performanță în România, iar ciclismul nu este excepție. Însă dacă faci ceva din pasiune, faci oricum, indiferent de provocări. După șase ani de pauză, Bogdan a revenit anul trecut în circuitul competițional, la Turul României. Atunci când nu participă în competiții și nu se înscrie în evenimente precum Bike 4 Life, Bogdan este consilier de vânzări la un distribuitor medical. Crede într-o lume mai bună și nu contentește să se implice în schimbarea ei.
Marian Graur nu este ciclist de meserie. De fapt, niciunul dintre ei nu se recomandă nici ca sportiv de meserie măcar, cu toate că sportul este o componentă importantă în stilul lor de viață. Însă Marian a început să pedaleze constant acum șase ani, nu cu scopul declarat de a participa la competiții. Acestea au venit natural, iar Marian a început să se implice și mai mult în promovarea acestei activități. A înființat chiar și o echipă de ciclism la Mega Image, acolo unde activează ca șef de departament. Și odată pusă roata în mișcare, i-a aplicat viteză, pedală cu pedală. Acum participă la 15-20 de concursuri pe an, aproape toate pe biciclete MTB. Ediția de anul trecut a Bike 4 Life a fost cea mai lungă cursă pe asfalt. Cea mai mare provocare a sa (de până acum), pe care a dovedit-o.
Dacă în cazul primilor doi poți citi emoție, efort, durere, la George Tudor totul pare că se întâmplă fix cum a stabilit. Asta pentru că George are o relație specială cu mișcarea. Și se pregătește pentru ce e mai rău. El vede mișcarea ca pe o durere necesară, și este curios cât anume îi poate rezista. Dacă-l întrebi, o să-ți răspundă că face asta (mișcare) ca să poată să mănânce câte dulciuri vrea. Îi plac dulciurile și nu-i place să țină socoteala caloriilor. Nu l-am întrebat pentru câte kilograme de prăjituri și fructe și-a făcut loc când a urcat, împreună cu fratele său, pe Postăvaru de 12 ori într-o zi.
Alexandru Ralea și-a cumpărat relativ recent bicicletă. Pardon, biciclete: are și un MTB, și o cursieră. A crescut în centrul Chișinăului, un oraș aglomerat unde un copil pe bicicletă nu este în cel mai sigur mediu, au considerat atunci părinții lui. Așa că Alexandru mai mult a mers. Și a tot mers. Și când a schimbat peisajul și drumul drept s-a transformat în urcuș, a continuat să meargă. Dacă-i place ceva mai mult și mai mult, este să se apropie de cer folosindu-și doar picioarele. A transformat asta într-un stil de viață, apoi într-o meserie: este ghid montan. Dacă vrei să pornești într-o călătorie cu el, intră pe Go Nomad și înscrie-te într-una dintre expedițiile organizate acolo.
Pentru Iulia Radu, reluarea pedalatului — este împătimită de ieșirile cu MTB-ul — este o luptă cu emoția. Vine după o recuperare lungă și anevoioasă, cauzată de o căzătură serioasă. De pe bicicletă. Pe munte. S-a înscris în Bike 4 Life și este pregătită să facă traseul de 50 de kilometri. Motivația este dublă: își învinge teama de cuceri munții pe bicicleta sa, și contribuie la o cauză caritabilă.
Anca Tifigiu, care va participa la Bike 4 Life în mod virtual de data aceasta, pentru că este plecată din țară în perioada desfășurării evenimentului, este un izvor infinit de zâmbete și voie bună. Zâmbetul este parte a ființei ei, nu se desparte de el niciodată. Nu s-a despărțit de el nici în timpul Humans Walkathon — un alt eveniment caritabil, care presupune mersul pe jos; anul acesta traseul a avut 201,2 kilometri lungime —, când o accidentare încă proaspătă a început să o sâcâie. Doar frisoanele i-au oprit marșul zâmbitor.
Echipa de asistență
Am decis să scriu și despre oamenii — Beatrice Ionescu, subsemnatul — care vor fi alături de cutezătorii de mai sus și le vor asigura asistență pe parcursul drumului. Vreau să scriu de fapt, despre Beatrice. Ea este cea care a format legătura strânsă dintre o mână de oameni cu suflet mare și o asociație cu suflete minunate: Autism Voice.
Ea a creat evenimentul Bike 4 Life, în urma unei discuții cu Bogdan, acum doi ani. Abia ce făcuseră cunoștință, însă oamenilor care nu suportă să stea nu le ia mult până să înfăptuiască ceva. Dacă o întrebi cu ce se ocupă, vei obține ca răspuns o pauză lungă; ezită, pentru că nici ea nu știe clar. În cadrul Bike 4 Life, de exemplu, este fundraiser. Altfel, se ocupă de strategii de comunicare pentru diverse companii. Și organizează evenimente. Și, cumva, are timp să facă drumeții și cu fiul ei, Alexei. Pentru Beatrice nu există probleme, există doar ecuații încă nerezolvate. Și nu știu câți dintre cei 14 ani petrecuți într-o bancă i-au dezvoltat abilitățile de a rezolva probleme, însă știu că este foarte bună la asta.
Sigur, are și ea slăbiciuni: roag-o să se pună în fața aparatului și o să se fâstăcească precum un elev la prima ascultare. Nu-i place să fie în centrul atenției. Altfel, Beatrice este peste tot. În Bike 4 Life, Beatrice va asista cicliștii dintr-un Ford Puma. Eu voi fi într-un Raptor. Ambele mașini ne-au fost puse la dispoziție de Ford România, ocazie cu care le mulțumesc pentru implicare în eveniment.
Apropo de implicare: dacă vrei să te înscrii, evenimentul virtual Bike 4 Life începe pe 2 iulie și se termină pe 11 iulie. Fiecare înscriere înseamnă o oră de terapie pentru un copil cu autism.
Dar să vă povestesc aventura de anul acesta! Mai jos.
Cea mai lungă plimbare
Vineri, 2 iulie, ora 12:00. Ne apropiem de Sătuc, o localitate care a devenit instantaneu preferata mea din România. (Dacă știți alta cu nume mai simpatic, lăsați-mi de veste în rubrica de comentarii.) Suntem pe drum de cinci ore și jumătate deja. Eu cu Dragoș Savu (fotograful care ne va ajuta să nu uităm vreodată această aventură) într-o mașină, Beatrice în alta. Iar Bogdan, George și Marian, pe biciclete. Alex Ralea și Andrei Brebuleț, anunțați dinainte, nu au reușit să se prezinte la start din cauza unor probleme de sănătate.
Suntem în Sătuc deja, locul în care-mi imaginez că nu se întâmplă nimic rău, niciodată. Nici drumul până aici nu a fost deloc rău, băieții sunt motivați, se simt bine, opresc din când în când să-și umple bidoanele cu apă, să se realimenteze cu provizii. Costumele lor au în partea din spate buzunare; acolo găsești napolitane, ciocolate, banane. O mică desagă de Crăciun pe care cicliștii o umplu la fiecare oprire și din care iau în mod regulat câte ceva. Și nu de poftă.
Ca să poți să depui efort constant ore întregi, ai nevoie de energie. De calorii. Multe calorii. Cam 10000. De până la patru ori cât îi trebuie unui bărbat într-o zi. Practic, azi nu doar că au liber la ciocolată, au nevoie de ciocolată (și alte chestii care să abunde în calorii). Iar administrarea combustibilului trebuie să fie efectuată regulat. Și nu exagerat.
În activități de anduranță, cum este această tură de o zi și-o noapte cu bicicleta, trebuie să iei în calcul și faptul că, dintr-un punct încolo, îți vei ieși din zona de confort. Nu va mai fi confortabil, nu va mai fi fun, va fi doar lupta cu corpul tău, care îți va transmite că nu mai poate. Creierul este, în egală măsură, prieten de nelepădat și dușman teribil. Creierul îți va aprinde toți martorii în bord mai ceva ca o mașină italienească atunci când corpul tău este supus efortului, mai ales cel prelungit. Iar tu trebuie să stabilești care dintre aceste beculețe roșii aprinse sunt, într-adevăr, importante.
Momentul acesta vine negreșit. La unii mai repede, la alții mai greu. În definitiv, este o luptă cu tine însuți. Însă una pe care o poți duce mult mai ușor atunci când nu ești singur. Sau atunci când asupra ta, după mai bine de șase ore de pedalat, se coboară potop. Ieșeam din Sătuc și nimic nu mai părea simpatic.
L-am găsit pe George sub o streașină, câțiva kilometri mai în față. El și Bogdan trecuseră de noi, fugind de ploaie. Pe Marian îl aveam deja în mașină, iar Bogdan se îndrepta nestingherit către Buzău. L-am sunat, ne-a zis că el nu oprește, fie ce-o fi. După cum ziceam, fiecare are mecanismul său. La Bogdan, secretul este ritmul. Nu trebuie să piardă ritmul. Ne-a confirmat că este în stare bună de funcționare și ne-a propus să ne reîntâlnim pe drum.
În așteptarea soarelui de după ropotă, am urcat bicicletele în bena lui Raptor și am cotit-o către Valea Sălciilor, unde ne aștepta Edi Hîrjoi cu ceai cald, pepene zemos și covrigi proaspeți. Asta face Edi. Ăsta este Edi. Un om în care Dumnezeu a îndesat atâta omenie încât orice întâlnire cu el este terapie pentru minte și suflet. Edi este pensionar militar, însă doar unul dintre aceste două atribute se lasă văzut: cel de fost militar. Pentru că știe să rezolve orice, oricând, oriunde. Cât despre pensie, Edi o petrece pe munți, prin văi, în natură. Aleargă, pedalează, cucerește vârfuri montane și îi ajută pe toți cei care îi împărtășesc pasiunile. Este cofondator Ultra Race România, probabil cea mai dură competiție de la noi din țară.
Am plecat de la Edi plini de pepene și de voie bună, și cu speranța că n-o să mai dăm de ploaie. Sau, mai bine zis, n-o să mai dea ea peste noi. Nu de alta, dar urmează cea mai bucată: noaptea.
După un popas mai lung în Slănic, la reședința Coman — locul unde lanțurile se ung, corpurile se încarcă cu carbohidrați, iar mintea se pregătește pentru cea mai grea noapte — am pornit către destinație. Un traseu care avea să ne poarte către Ploiești, apoi Târgoviște, apoi în sus, la deal, către DN1, unde începe urcarea către Brașov. Mașinile de asistență au asistat cu rândul bicicliștii. Până la urmă, o cursă de 24 de ore este anduranță pentru toată lumea, inclusiv pentru cei din mașini. Am tras, pe rând, pe dreapta pentru moțăială, un privilegiu de care cicliștii nu au avut parte.
De fapt, și Marian a moțăit un pic, într-o benzinărie din Moreni. L-am găsit întins pe dale, cu bicicleta culcată în iarbă. Zic că l-am găsit pentru că nu l-am urmărit eu până acolo; Savu fusese la volan. Eu mă cuibărisem în scaunul din dreapta, din care m-am trezit tehui și cu gâtul strâmb. Dar și în benă dacă dormeam tot n-aș fi putut să mă plâng de condiții, din motive evidente: pentru prietenul meu, care pedalase 370 de kilometri, simpla ofertă de a se întinde, oriunde, era cea mai bună ofertă. Dacă a existat un moment în care am înțeles că le este greu, acesta a fost.
Toți erau conștienți că a mai rămas de parcurs un sfert de traseu, iar jumătate din ce a rămas e urcare. În punctul ăsta, bicicletele, în ciuda ușurimii lor — niciuna dintre cele trei nu cântărește mai mult de opt kilograme — devin ancore. Te țin de picioare, și doar cu picioarele tale poți să le împiedici să se înfigă în asfalt. Picioarele care s-au mișcat de sute de mii de ori deja făcând asta. Nici roți de carbon (care mai taie două kilograme din masa totală) dacă aveau, partea asta a traseului nu avea cum să fie ușoară.
Însă Bogdan, George și Marian nu s-au înscris în această cursă pentru că voiau ceva ușor. În ciuda faptului că fac asta pentru a spori vizibilitatea unei cauze, până la urmă, un abandon le pică greu. Nimeni nu i-a obligat să facă asta, nimeni nu îi încununează la final cu lauri, trofee și bani. După ce se termină această experiență, pleacă fiecare acasă, la familia lui, și își reia cursul vieții ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Dar s-a întâmplat: după primele patru (din nouă) zile de Bike4Life, înscrierile în concurs și donațiile independente asigură 340 de ore de terapie de recuperare pentru copiii cu autism. Ăștia sunt laurii lor. De alții nici nu au nevoie.
