Paddy, acum eşti unul dintre noi!

sunt cuvintele așternute pe o fotografie lângă semnăturile celor patru membri ai trupei The Beatles.

Cine-i Paddy?

Patrick Barron Hopkirk sau, pe scurt, Paddy Hopkirk, a fost unul dintre cei mai celebri piloți ai Regatului Unit. Și sper că mesajul celor de la The Beatles te-a convins că n-am folosit cuvântul “celebru” doar ca să umplu rânduri.

Paddy a devenit faimos în momentul în care, alături de un Mini Cooper S, a câștigat Raliul Monte Carlo. Se întâmpla în 1964.

Raliurile în anii ’60

Mă număr printre cei care au avut ocazia să stea într-o mașină de raliuri. Și nu am urcat doar ca să fac ceva clipuri pentru Tik Tok și Instagram, ci am concurat oficial, din postura de copilot. Deci știu cam ce înseamnă un raliu modern. Dar la începuturile anilor ’60, lucrurile erau complet diferite de ce vedem acum.

În primul rând, ideea de siguranță nu prea exista. În sensul că mașinile pe care piloții și copiloții le foloseau nu erau pregătite în vreun mod special: fără roll cage, fără protecții suplimentare, fără centuri cu prindere în cinci sau șase puncte. Despre sistemele centralizate de stingere a incendiilor nici nu se punea problema. Căștile existau, dar nu erau obligatorii. Abia atunci inginerii începeau să dezvolte soluțiile tehnice pentru protecția suplimentară a echipajelor.

Apoi, urma traseul. Noțiunea de probă specială a fost introdusă în anii ’50 de suedezi și de finlandezi și făcea referire la o porțiune de drum închisă circulației publice și cronometrată separat. Dar legile din statele europene erau diferite, iar multe nu permiteau închiderea drumurilor publice pentru a organiza astfel de evenimente. În lipsa acestora, organizatorii au inventat diverse probe de îndemânare, secțiuni de regularitate (ai aici în detaliu ce înseamnă un raliu de regularitate) și navigare după hărți pe timp de noapte.

Și cum evenimentele majore adunau piloți din toate colțurile Europei, erau organizate mai multe locuri de start. Spre exemplu, în 1964, pentru Raliul Monte Carlo s-a pornit din Glasgow, Varșovia, Minsk, Frankfurt, Lisabona, Atena, Oslo, Monte Carlo și Paris. Punctul de întâlnire fusese stabilit la Remis. Practic, de acolo se dădea adevăratul start, cel în care aveai să cunoști cu adevărat și concurența. Bine, ce mai rămânea din ea după un maraton de câteva zile în care aveai de parcurs mii de kilometri pe șosele nu foarte sigure.

Dacă vrei să aprofundezi subiectul și să vezi ce însemna să concurezi în acei ani, am găsit și un clip cu rezumatul Raliului Monte Carlo din 1960. Eu zic că merită să-l vezi, mai ales că durează mai puțin decât un episod din sitcomul preferat.

Drumul până la Monte Carlo în ’64

Cariera lui Paddy în motorsport a început în 1953, la o cursă de viteză în coastă. Materialul de concurs: un Volkswagen Beetle. Același model german i-a fost partener și la una dintre cele mai prestigioase curse de circuit din Irlanda. Prima licență ca pilot profesionist vine în 1955, iar victoria la clasă obținută pe Circuit of Ireland îi aduce în vitrină și primul trofeu important: Hewison – titlul se acorda celui mai de succes pilot de raliuri din anul respectiv. Și ca să aibă o bază solidă, același trofeu îi revine și în ’56 și ’57.

Talentul și caracterul lui Paddy sunt rapid observate de Standard Motor Company. Oficialii nu ezită și-l transformă pe nord-irlandez în pilot de uzină. Au urmat evoluții spectaculoase în Raliul Marii Britanii (abandon tehnic din poziția de lider) și Raliul Lalelelor (locul al treilea).

Trece și pe la Rootes Group și Sunbeam, însă un test drive cu Austin-Healey 3000 îl determină “să ceară” un transfer la British Motor Corporation. Iar de aici începe povestea victoriei de la Monte Carlo.

Dar până să afle, la 4 dimineața, că a câștigat ediția din 1964 a Raliului Monte Carlo, hai să-ți povestesc cum a ajuns în acea iarnă în Principat.

Nu a fost cel mai dur raliu, dar a fost unul dintre cele mai fermecătoare. Erau o mulțime de jurnaliști care stăteau în Monte Carlo și așteptau să se întâmple ceva – dacă strănutai, ai fi fost pe prima pagină

Paddy despre experiența din 1964 la Monte Carlo.

Ediția a 33-a a Raliului Monte Carlo a fost puțin diferită de cele de dinainte. Și asta pentru că zăpada și gheața nu aveau să-i mai chinuie atât de tare pe concurenți. Și a mai fost ceva: apariția unor mașini de concurs care, pe hârtie, păreau favorite la victorie.

În mod tradițional, raliul a început din mai multe orașe europene. Cel mai popular punct de pornire – din perspectiva piloților – era Oslo. O parte dintre piloții de uzină Ford – veniți în ’64 cu modelul Falcon – au ales capitala Norvegiei ca punct de pornire. Suedezul Bo Ljungfeldt, pilot favorit la câștigarea raliului, a fost unul dintre cei care a luat startul din Oslo. Tot de acolo au pornit și echipajele susținute de Saab, Volvo și Scania.

Al doilea cel mai important punct de pornire a fost Parisul. Ford n-a ratat nici această bornă și a trimis alte patru echipaje să ia startul din capitala Franței. Li s-au alăturat câteva modele Plymouth Valiant și o mulțime de Citroën DS19. Desigur au mai fost ceva modele semnate de Renault și Simca la startul din Paris.

Pe lista punctelor de start s-au mai aflat Varșovia, Minsk, Frankfurt, Lisabona, Atena, Glasgow și Monte Carlo.

De unde crezi că au vrut britanicii să înceapă? Din Minsk, întrucât orașul aflat sub steagul URSS era considerat un punct de pornire exotic. Tot de acolo au luat startul și cinci echipaje rusești, o premieră pentru Raliul Monte Carlo. Și ca lucrurile să fie și mai interesante, acestea au avut hărți în limba greacă. Paddy își amintea că n-a înțeles niciodată cum două dintre acele echipaje au reușit să ajungă la Monte Carlo.

Dar să revenim la Paddy și la dresurile pe care le-a dat la schimb pentru icre de beluga pe care, ulterior, le-a ascuns într-o cutie cu scule.

Raymond Baxter – prezentator TV, scriitor și pilot de Spitfire – a început tot de acolo. Concura cu un Mini Cooper, iar când rușii au auzit că BBC se află la ei în țară, au trimis un pluton al armatei cu camioane diesel și cu reflectoare. Unul dintre soldații tineri a lovit un cablu și a oprit curentul electric în tot orașul

Paddy despre experiența din Minsk.

Punctul de regrupare pentru toate echipajele participante a fost orașul francez Remis. Mulți au ajuns cu bine, însă cei care au avut de traversat toată Europa de la Minsk până aproape de Coasta de Azur au înfruntat nu doar drumurile acoperite cu zăpadă, ci și regiuni vaste cu ceață și gheață. Nu toți favoriții la victorie au ajuns la Remis: Sidney Allard și-a distrus Fordul Cortina în Cehoslovacia, în timp ce Pauline Mayman – fosta navigatoare a lui Pat Moss – a fost rănită în urma unui accident în Olanda.

Odată ajunși la Remis, concurenții mai aveau de “îndurat” aproape 25 de ore pe un traseu comun până în Monte Carlo care a inclus 5 probe speciale și circuitul stradal din Principat.

Noaptea Cuțitelor Lungi

Chiar dacă Mini era doar un model mic de familie, din punct de vedere tehnic avea numeroase avantaje. Tracțiunea față și motorul transversal montat în față erau puncte forte. Adaugă și dimensiunile mici – parcă Mini fusese perfect adaptat pentru drumurile înguste. Am fost extrem de norocoși: mașina era ideală, iar toate acestea s-au petrecut la momentul potrivit.

își amintea Paddy experiența cu Mini Cooper S din 1964.

La toate acesta s-au adăugat și echipa care i-a oferit informații excelente despre starea drumurilor pe care avea să le parcurgă, dar și deciziile lui Hopkirk în materie de anvelope.

Primul test s-a desfășurat la nord de Gap – orașul în care, 19 ani mai târziu se năștea Sebastien Ogier, de 8 ori câștigător al Campionatului Mondial de Raliuri. E clar că e ceva în aerul din regiunea Hautes-Alpes. Pe traseul lung de 22,5 kilometri s-a impus Ljungfeldt la volanul unui Falcon. Hopkirk a venit cu o întârziere de 19 secunde, dar drumul extrem de virajat și plin de zone cu gheață n-a fost cel mai prietenos.

Al doilea test al zilei a fost și cel mai lung. Același Ljungfeldt se impune, iar Paddy încheie al treilea. Proba a treia a fost mult mai potrivită pentru mașinile cu roți motrice față, iar cele trei Cooper S înscrise în concurs și cele două Saab Sport au terminat pe primele cinci locuri.

A patra probă, urcarea și coborârea de pe Col St. Martin era potrivită pentru un monopost de Formula 1: drumuri bine asfaltate, late, rapide și fără zone acoperite cu gheață. Ljungfeldt revine și se impune și aici.

Ultima probă specială a avut loc pe Col de Turini. Supranumită „The Night of the Long Knives” (Noaptea Cuțitelor Lungi) – nu are nicio legătură cu operațiunea regimului nazist din 1934, ci face referire la faptul că luminile puternice brăzdau cerul negru al nopții asemeni unor lame de cuțite – proba a scos în evidență talentul lui Paddy în alegerea anvelopelor. Țintele folosite de acesta au fost cele potrivite pentru suprafața de rulare, iar la final pierduse doar 17 secunde față de liderul Ljungfeldt.

Bine, bine, dar până acum înțelegem că suedezul care pilota un Ford Falcon a câștigat mai tot. Cum de la final s-a impus Paddy?

În acea perioadă exista o formulă de compensare gândită pentru a egala diferențele de masă și putere dintre mașini. Un fel de Balance of Performance pe care îl regăsim astăzi în Mondialul de Anduranță. Iar la finalul celor cinci probe, Paddy Hopkirk și copilotul său Henry Liddon se aflau pe prima poziție, cu un avans de 31 de secunde în fața lui Erik Carlsson, și la 46 de secunde față de Pat Moss (sora lui Stirling Moss și soția lui Carlsson). După calcularea timpului cu formula de compensare, suedezul Ljungfeldt era al cincilea și avea de recuperat puțin peste un minut față de lider.

Diferențele mici de la vârf au făcut ca finalul să nască o serie de speculații cu privire la câștigător.

“Așa că am mers să dorm, iar jurnalistul francez Bernhard Cahier m-a sunat la 4 dimineața să-mi spună că am câștigat. Am considerat că ne-am descurcat bine în micile noastre mașini, mai ales că acele Forduri americane mari erau puternice și rapide, în special pe urcări. Pe asfalt aproape uscat nici nu ne puteam apropiat de ele, așa că victoria a fost o surpriză”

a declarat Paddy.

Mini-ul Cooper S cu numărul de concurs 37 câștigase la Monte Carlo.

Cei trei muschetari

Hopkirk, Mäkinen și Aaltonen.

Victoria din 1964 nu l-a făcut celebru doar pe Paddy. Și hatchbackul Mini a devenit popular, iar asta s-a văzut imediat în numărul vânzărilor înregistrate.

Un an mai târziu, a venit rândul echipajului format din Timo Mäkinen şi Paul Easter să câștige împreună cu clasicul Mini. Pentru ediția din 1965, modelul britanic a avut un motor cu o capacitate cilindrică mărită, însă nu neapărat puterea suplimentară a reprezentat punctul forte, ci mai degrabă calitățile pilotului scandinav de a parcurge într-un mod precis și rapid probele acoperite cu zăpadă și gheață. Și când spun rapid fac referire la faptul că Mäkinen a luat cinci dintre cele șase probe speciale din ultima zi a raliului.

În 1967, Rauno „The Professor” Aaltonen – cel care avea să devină primul instructor-șef al BMW Driver Training – se impune în raliul din Principat. Alături de finlandez s-a aflat copilotul Henry Liddon, navigatorul cu care Paddy câștiga în 1964.

Henry Liddon a fost un copilot remarcabil. Dar copiloţii nu primesc mereu creditul pe care îl merită. Ei fac o treabă excelentă în citirea notiţelor şi sunt office managerul maşinii.

spunea Paddy despre fostul său navigator.

Probabil ai observat că am sărit peste 1966. Am vrut să las la final tripla obținută de Mini în ediția din acel an. Pentru că Mäkinen, Aaltonen şi Hopkirk au dominat întrecerea chiar din start şi aceasta a fost ordinea în care au ocupat primele trei poziţii în clasamentul general final. Doar că hat-trickul a fost anulat de comisarii de cursă prin descalificarea echipajelor. Motivul? Farurile nu erau în conformitate cu regulamentul oficial. Alte 7 echipaje au căzut sub incidența aceleiași decizii.

Cu timpul, Raliul Monte Carlo și-a schimbat structura și formatul. Astăzi, evenimentul din Principat deschide Campionatul Mondial de Raliuri desfășurat sub umbrela FIA, iar la ediția din acest an am luat și eu parte ca spectator. Și-am scris pe larg despre cum s-au schimbat mașinile în era hibridă a WRC.

Și totuși, pentru a păstra culoarea anilor în care concurenții porneau din puncte îndepărtate ale Europei și se întreceau pe drumurile care coboară spre Monaco, de 24 de ani a luat naștere Monte Carlo Historique. Evenimentul este un raliu de regularitate care se desfășoară la două săptămâni după ce piloții din WRC au străbătut drumurile înguste din regiunile Alpes-de-Haute-Provence și Alpes-Maritime. Iar pentru ca parfumul vremurilor trecute să fie și mai intens, concurenții pot alege din câteva orașe de pornire. Fix cum se întâmpla și în anii ’60.

În memoria lui Paddy

La începutul anilor ’70, Paddy s-a retras din competiții, dar a rămas aproape de fenomenul auto. Și-a clădit o carieră în Irlanda de Nord ca importator auto și vânzător de accesorii sub brandul ce-i purta numele. Mai mult, Hopkirk s-a implicat direct în relansarea mărcii Mini în calitate de consultant al BMW Group, iar în semn de mulțumire, constructorul britanic a lansat câteva ediții speciale în onoarea pilotului nord-irlandez. Cea mai recentă a fost prezentată în 2020.

Lumea motorsportului și-a luat rămas bun de la Paddy Hopkirk în 21 iulie 2022.