În weekend-ul care tocmai s-a încheiat, echipajul format din Simone Tempestini și Sergiu Itu (Napoca Rally Academy) a câștigat Raliul Ungariei, prima etapă a sezonului 2024 din Campionatul European de Raliuri (FIA ERC). A fost pentru prima dată când un echipaj complet românesc reușește să-și adjudece prima poziție într-o competiție majoră de raliuri în istoria modernă a competițiilor FIA.
Simone câștigase Campionatul Mondial de Raliuri la Juniori în 2016, dar alături de copilotul Giovanni Bernacchini.
Mai jos, cronica raliului scrisă chiar de Sergiu Itu, copilotul lui Simone Tempestini.
Serj, printre prieteni.
Contract în alb
Când se vorbește despre raliuri, publicul larg își imaginează doi oameni care se trezesc dimineața cu dinții încleștați, se urcă în mașină (tot cu dinții încleștați), și după o zi întreagă de pilotat la limită, dacă totul a mers conform planului, exista o minimă șansă să se pună seara în pat puțin mai relaxați.
Și, în principiu, cam au dreptate.
În ultimii ani, raliurile s-au transformat dintr-o competiție de anduranță într-una de sprint. Dacă acum 10-15 ani câștigai un raliu cu un avans de 30-45 de secunde, se considera un final strâns. Astăzi, un raliu câștigat cu 30 de secunde înseamnă că e unul pe care l-ai dominat.
Mai găsești însă, prin câte un campionat, raliuri mai puțin tipice. Raliuri care se apropie de cele de pe vremuri. Raliuri precum Sibiul din Campionatul National de Raliuri, precum Turcia, Grecia sau Sardinia in WRC. Și raliuri precum cel din Ungaria, pe care (și încă mi-e greu să conștientizez ce urmează să scriu) tocmai l-am câștigat împreună cu Simone Tempestini și Napoca Rally Academy.
Să vă povestesc cum am ajuns aici
Etapa din Ungaria a însemnat și debutul noului sezon al Campionatului European de Raliuri (FIA ERC), și face parte dintre acele runde în care nu câștigă neaparat cel mai rapid. Este un mix minunat între sprint și anduranță, între viteză și menajarea mașinii. Este genul de raliu care i se potrivește ca o mănușă lui Simo, genul de raliuri la care excelează.
Și hai să o zic direct pe aia adevărată: pe durata raliului, Simo a fost efectiv un robot. Să pilotezi la limită, evitând – la viteze de peste 150 km/h – bolovanii scoși de concurenții anteriori și să termini 200 de kilometri de probe speciale pline de șleauri, săritori imense și capcane fără nici măcar o zgârietură pe mașină nu mi se pare că poate fi rezultatul unor trăsături umane.
Ca să continui tot într-o nota sinceră, daca cineva mi-ar fi pus pe masă înaintea startului locul al treilea la finalul raliului, probabil că aș fi semnat contractul instantaneu. Însă, din fericire, am avut lângă mine acei oameni care mereu citesc cu atenție Termenele și Condițiile înainte de a le accepta. Și care au zis “Stai puțin! Se poate mai mult!”.
Nu-mi lipsea optimismul la început. Testele premergătoare raliului au fost foarte bune, veneam după un raliu de teste în Italia pe care l-am terminat la doar două secunde de victorie. Știam că probele ni se potrivesc. Rezultatul din calificări, cele care decid si poziția de start în competiție, a fost unul bun.
Poate că pur și simplu nu mi-am permis să visez la acest rezultat.
Chiar și după ce am terminat prima zi pe locul al treilea (câștigând o probă), gândul unei victorii încă era departe de mine.
O vedeam? Da.
Sprintul final
Eram 4 echipaje despărțite de doar 12 secunde, iar la ritmul avut până acolo mi se părea imposibil să terminăm toți patru raliul fără nicio problemă. Mai ales că știam că ziua de duminică – ultima – era de fapt cea mai dură.
Și apoi a început haosul.
Pe a treia probă de duminică, finlandezul Mikko Heikkila depune armele după ce rămâne fără o roată la 140 km/h. Urcam pe 2. Mai erau încă 3 probe. Cele mai dure.
Ultimul service, un ultim check la mașină. Ultimele roți. Ultimele șuruburi verificate și strânse.
Mai facem o probă, no drama: Martins Sesks se îndepărtează de noi, dar ne menținem avansul față de Hayden Paddon.
Mai facem încă o probă. Ajungem la sosirea probei, ne uităm la timpi. All good! 4 secunde mai rapizi decât Paddon. Îmi scot telefonul ca sa pozez displayul mașinii care înregistrează datele pe proba specială, să pot să le trimit către inginer, și îmi intră direct aproximativ 147 de mesaje pe WhatsApp:
“Sesks e oprit! A lovit ceva, a rupt o roată”.
Încă aproximativ 233 de mesaje de încurajare de la toți cei care ne urmăreau. Știți meme-ul ăla din The Office cu Michael Scott urlând OMG, it’s happening?
„Încă 18 kilometri”, îmi zice Simo.
Nu sunt mulți. Dar nu erau nici 18 kilometri ușori și nici avansul față de Hayden nu era unul foarte liniștitor. Conduceam cu doar 7.7 secunde.
17:41, luăm startul pe ultima.
Primii 6-7 km sunt de viteză foarte mare. Genul de probă pe care contează ca fiecare frânare să fie făcută la limită. Nu suntem în poziția să ne asumăm noi toate riscurile, deci pornim prudenți. Pe la jumătatea probei realizez că poate suntem, totuși, un pic prea prudenți. Parcă telepatic, Simo realizează același lucru și începem să creștem ritmul pe porțiunea tehnică.
Terminăm proba. 10:12.8. Mai rapizi cu 8 secunde față de prima trecere.
„Hm, nu știu. Suntem la limită”, îmi zice Simo.
Mergem spre stopul probei, unde ne așteptă toată lumea. Nu văd niciun semn de agitație, nu puteam citi nimic pe fața nimănui. După care îi văd pe Norbert și pe Franco Maior sărind. Mă uit cât pot de repede pe timpul lui Paddon: 37 de secunde mai lent. Sigur a făcut pană. Încă nu realizez. Îi întind mâna lui Simo. Îl văd râzând.
„Hai, sus pe mașină!”
De aici vin și pozele și filmulețele care au circulat în ultimele zile pe social media. Am câștigat prima noastră etapă de ERC, în Ungaria. Un raliu nou. O mașină nouă.
Mă bucur că nu am semnat contractul ăla vineri dimineață.
