Ceai. Miroase a ceai.
Am deschis portiera mașinii doar de 5 secunde, dar în cabină își face loc violent un miros puternic de plante medicinale infuzate. E un iz cald, umed și verde care-mi spală instantaneu căile respiratorii așa cum o făcea în copilărie crema chinezească cu care desfundai orice „țeavă” pe vremuri. E rezultatul direct al unei primăveri pline de ploi, în care plantele sălbatice au explodat în condiții ideale pe pământul mereu reavăn. La care se adaugă căldura izbitoare din ultimele zile.
Tot versantul nordic al Făgărașului miroase a ceai de plante, așa cum miroseau serile înainte de culcare la țară, acum vreo 20-25 de ani. Mă bucur deci de câteva minute de răgaz după un drum început într-o dimineață topită la margine de București și continuată pe șosele mereu aglomerate pe drumul între Brașov și Cârțișoara. Ultimul sat „normal” înainte de urcarea pe Transfăgărășan.
Ca de obicei, peretele muntos care răsare în fața ta atunci când urci pe DN 7C – denumirea administrativă a celei mai cunoscute șosele din România – este deopotrivă îmbietor și înspăimântător. Îmbietor pentru că mașina cu care voi urca serpentinele împădurite care duc spre Bâlea Cascadă poate să-ți asigure hrană pentru suflet cât pentru un an de senzații tari. E un BMW M440i xDrive, veriga lipsă dintre gama „normală” a lui Seria 4 și zona alpină în care se lăfăie M-ul. Un motor cu 6 cilindri în linie care-și numără cei 374 de cai putere la fiecare apex, acolo unde turometrul începe să se miște ritmat, ca un metronom tras de un resort la fiecare final de cursă. Benzină, bineînțeles. Turbo, bineînțeles. 3.0 litri, la fel de bineînțeles. Și auzit. Tehnic, e mild hybrid, ceea ce înseamnă că o parte din încărcătura fizică ce apasă asupra motorului e preluată de un – hai să-i zicem – motor electric de 11 cai putere, ceea ce face ca în cifrele de consum să nu se audă ecoul rezervorului.
Dar acum, aici, pe urcarea asta pe care anvelopele Michelin Pilot Sport se agață de asfalt ca un alpinist de prizele naturale ale unui monolit, consumul e foarte puțin important.
Înspăimântător, zici? Pentru că Transfăgărășanul e încă închis în momentul în care ajungem noi aici, iar asta înseamnă că șoseaua se resimte după iarna care tocmai s-a încheiat. Nu e vorba doar de gropile care au darul de se simți ca firele de păr în cea mai bună ciorbă din lume, ci și de pietriș și nisip, bucăți de asfalt rupte și bolovani căzuți la datorie din stâncile din jur după o iarnă mai lungă ca niciodată. Dar întreruptă brusc de un val de căldură în urma căruia procesele de dezintegrare ale rocilor au accelerat ca mașina noastră când prinde câte o fâșie lungă de drum în care respiră și-și dovedește din plin calitățile de atlet.
Așa că șoseaua asta superbă de pe care mașinile parcă s-au evaporat brusc îți oferă senzații tari neașteptate și prin obstacole pe care le driblezi ca Hermann Maier la proba de Slalom Uriaș de la Jocurile Olimpice.
La bariera din bolarzi care oprește mașinile la Bâlea Cascadă, distracția se filtrează brusc. Poarta raiului stă închisă pentru muritori. Noi n-am venit însă aici să ne plimbăm dezinteresat într-o ieșire pur turistică, ci am fost chemați să vedem că senzațiile tari care ne-au înfipt dopuri presurizate în urechi pe urcare sunt – hai să le spunem – simpatice. Drăguțe.
Da, e drăguț să șerpuiești cu un BMW M440i xDrive pe porțiunea deschisă și pustie a celui mai frumos drum din lume conform culturii pop de epocă recentă.
Dar ce zici de o săritură din elicopterul cățărat în nori, la 4000 de metri deasupra Transfăgărășanului, într-un costum special care te face să plutești peste stânci și serpentine în timp ce cobori cu peste 200 de kilometri pe oră deasupra celui mai frumos drum din lume?
Red Bull Skydive Team deschide Transfăgărășanul
Nu, nu e cazul să vă împacientați. Avem copii acasă și ne ocupăm viețile cu lucruri ceva mai puțin contondente la nivel profesional. Nu noi suntem în mijlocul evenimentelor, ci atleții din Red Bull Skydive Team, trei profesioniști într-ale aerului care au venit să inaugureze Transfăgărășanul cu stil în acest an. Și fără să atenteze la regulile de distanțare socială: sus, la 4000 de metri, grijile pe care le au oamenii ăștia se referă la cu totul altceva decât nevoile imediate ale noastre, pământenii.
Costumele pe care le utilizează Marco Waltenspiel, Max Manow și Marco Fürst, echipa austriaco-germană care a transformat Transfăgărășanul în loc de joacă în după-amiaza asta, se numesc oficial Wingsuits, dar noi le spunem, înmuiat, “costume de veveriță”. Nu vă înghesuiți să aruncați veverițele din elicopter: e vorba de Veverița-Zburătoare (Pteromyini), specie de mamifer rozător care are membrele unite de o membrană denumită patagiu ce o ajută să planeze grațios pe distanțe de până la 100 de metri între copaci. Patagiul este, de altfel, și sursa de inspirație vizuală și tehnică pentru costumele ultra-avansate pe care le poartă cei trei atleți astăzi.
Un secol de nebunie
Wingsuit Flying (sau Wingsuiting) este un sport extrem relativ nou în peisaj. Pentru că doar după anii ’90 au început să se dezvolte materialele avansate potrivite și tehnologiile corecte pentru ca un costum precum cel purtat de nebunii ăștia să reziste forțelor violente care-l umflă în zbor. Sau, mai bine zis, de-abia prin anii ’90 au reușit oamenii să replice corect o tehnologie care în natură funcționează perfect de niște milioane de ani.
Dar încercări au mai fost. Pe la începutul secolului trecut, un croitor francez de origine austriacă a ținut cu tot dinadinsul să le demonstreze concitadinilor că poate să zboare, aruncându-se în gol de pe Turnul Eiffel pentru a testa un proto-wingsuit construit din materiale proprii și după planuri proprii. Materiale și planuri care s-au oprit brusc în țărâna înghețată din Parisul lunii februarie, retezând pentru câteva decenii bune orice încercare asemănătoare a omului de a se transforma în veveriță.
Mai mult, soluțiile artizanale ale inventatorilor vremii și lipsa telefoanelor mobile deopotrivă au făcut ca zborurile ulterioare să capete mai degrabă imaginea unor legende, astfel că ceea ce urma să devină Wingsuiting-ul a început nu ca un sport, ci ca o colecție de povești pescărești ale unor tipi care „zburau” pe lungimi direct proporționale cu propria imaginație. Ceea ce nu i-a oprit să devină vedete ale vremurilor, alături de pisica pe bicicletă și de găina care naște pui vii.
Americanul Clem Sohn și francezul Leo Valentin, de exemplu, ar fi avut milioane de followeri pe Instagram dacă ar fi trăit în zilele noastre. Din păcate pentru ei, n-au trăit prea mult nici în zilele lor. Și nici n-au murit de bătrânețe, în somn, alături de nepoți, așa cum poate ți-ai putea imagina. Asta nu înseamnă că n-au avut spectatori până-n ultima clipă. Una e să dai colțul în liniște, alta e să ți se strice costumul în cădere sau să nu ți se deschidă parașuta când 100.000 de gură-cască te așteaptă jos cu un tort uriaș care să te felicite pentru curaj.
Am citit toată istoria Wingsuiting-ului în zilele dinaintea plecării pe Transfăgărășan, încercând să-mi încropesc o imagine cât mai clară a gradului de nebunie pe care trebuie s-o îndeși în tine pentru a face asta. Am citit și interviuri cu cei trei atleți din echipa Red Bull care fac asta nu doar organizat, ci cât se poate de profesionist. După cum vă puteți imagina, oamenii-veveriță derivă direct din parașutiști cu experiență care s-au plictisit să sară vertical și au decis la un moment dat să adauge o dimensiune suplimentară salturilor. Cea orizontală.
În timpul zborului cu costumul umflat, oamenii noștri parcurg 3 metri înaintând pe plan orizontal la fiecare metru petrecut în cădere liberă. Raportul ăsta face ca traiectoriile celor care planează să fie mai degrabă rezultante geometrice, iar timpul de cădere în gol, planare și distanțele parcurse să fie mult mai lungi decât la o simplă lansare cu parașuta. Mai mult, atunci când „traseul” devine paralel cu înclinația versantului stâncos al muntelui care joacă rol de reper, imaginile care se nasc în urma săriturii sunt absolut fabuloase. Și pe alocuri înspăimântătoare pentru unul care-și petrece timpul la birou și-n mașini. Fie ele și de multe sute de cai putere.
Puncte la orizont
Recunosc: peisajul alpin cu cicatrici din zăpadă care încă pătează Transfăgărășanul nu m-a făcut niciodată să tresar ca astăzi. Chiar dacă sunt așezat în liniște ceva mai jos de „oala cu spaghetti” care coboară dinspre Bâlea Lac, adică în locul în care cei trei atleți aterizează după ce-și activează parașutele care sunt parte integrantă din costum, simpla senzație pe care o ai atunci când vezi elicopterul decolând cu echipa de cascadori aerieni gata de lansare seamănă cu un amestec de pumn în plex și gol în stomac.
Natura m-a impresionat cel mai mult, zona asta e pur și simplu uimitoare. Iar felul în care se vede cascada Bâlea din aer îți taie răsuflarea”.
Marco Fürst, Red Bull Skydive Team
Max și cei doi Marco sunt însă relaxați. Pentru ei este business as usual când se află înaintea celei de-a șasea urcări cu elicopterul spre norii pufoși care acoperă „cazanul” în care coboară asfaltul spre Sibiu. Urcarea se face către 4000 de metri și condițiile meteorologice trebuie să fie, bineînțeles, cât mai apropiate de perfecțiune. Lansarea efectivă are loc din elicopter în timp ce acesta stă fix în aer, ceea ce face ca, tehnic, să asistăm la ceea profesioniștii denumesc Base Jumping. În care tehnica necesară pentru desprindere și planare e foarte asemănătoare săriturii de pe o stâncă. Alternativa e săritura dintr-un avion care se mișcă, o soluție ceva mai complicată în contextul în care un astfel de aparat de zbor are nevoie de o pistă de aterizare.
În timp ce elicopterul se transformă într-un punct mic și negru pe fundal albastru, emoțiile scad. Asta pentru că nu vezi foarte bine cu ochiul liber oamenii care se transformă în planoare. Noroc cu găselnița fumigenelor pe care cei trei le-au agățat de picioare și care lasă o dâră tricoloră pe cer. Imaginează-ți că trebuie să urmărești un puc de hochei de la etajul al douăzecilea al unui bloc.
Ei, însă, de acolo, de sus, văd multe.
Munții de aici sunt spectaculoși, iar natura sălbatică te face să te simți special când zbori. Chiar am văzut un cerb și un urs din aer și mi-a plăcut enorm, cu toate că nu aș fi vrut să mă întâlnesc cu ursul față-n față după ce am aterizat.
Marco Waltenspiel, Red Bull Skydive Team
Pentru fotografii și videografii care vor scoate imaginile care-ți vor tăia respirația în acest articol, lucrurile nu sunt însă atât de ușoare. Pentru a prinde unghiurile corecte care să facă dreptate întregului stunt, cei trei fotografi au fost cocoțați și fixați cu cabluri – pe alocuri cu elicopterul – pe versanții Făgărașului. Pare un job de vis până când afli că cei trei cascadori trec prin fața ta cu 220 de kilometri pe oră și că nu ai decât o singură șansă să-i prinzi în cadru. Și nici nu claxonează înainte să treacă prin fața ta ca un TGV suspendat în aer. Așa că al doilea job complicat al zilei este cel de fotograf al întregii aventuri.
Partea bună e că nu prea poți să spui că nu le-a ieșit. Mai ales că al patrulea fotograf este însuși Marco Waltenspiel, unul dintre atleții zburători, ale cărui cadre cu colegii săi planând deasupra Lacului Bâlea și coborând peste șosea vor face cu siguranță înconjurul Globului.
Pentru că Transfăgărășanul nu a avut niciodată parte de o deschidere de sezon atât de spectaculoasă. Una care să-i dea aripi la propriu și la figurat.
Zborul acesta e un proiect special pentru noi fiindcă e într-un loc în care nu am mai fost până acum. E o onoare și un privilegiu să zburăm deasupra Transfăgărășanului.
Max Manow, Red Bull Skydive Team
