Autocritica a însoțit echipa de producție a documentarului „Wild Danube” de-a lungul a patru zile în timpul filmărilor din Delta Dunării. Relatarea este împărțită în trei episoade. Acesta este ultimul episod.
• Episodul 1: Wild Danube: Caleidoscopul nesfârșit al Deltei
• Episodul 2: Wild Danube: Substanță de contrast
Oboseala nu are loc la masă. Este o cină târzie, după o zi lungă și încinsă, dar conversația se însuflețește în jurul planurilor echipei „Wild Danube” pentru ziua care urmează. Charlie Ottley și Adrian Stănică, directorul GeoEcoMar (Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Geologie și Geoecologie Marină) trec în revistă subiectele pentru interviul care va avea loc la Gura Portiței; acolo vom ajunge cu o ambarcațiune cu motor pusă la dispoziție cu ajutorul Gentiliei Zenovei-Balaban, consilier în cadrul primăriei Jurilovca, care stabilește o oră estimativă de plecare cu Oana Mihai; între timp, Andrei Smeu pune la cale cu Eduard Bucur, patronul pensiunii Heracleea, alcătuirea micului-dejun. După câteva luni de filmări în deltă, unde toată lumea se grăbește să te servească preparate din pește, o schimbare de meniu ar fi binevenită. Eduard Bucur prinde ideea din zbor:
– Nicio problemă! Avem și organe de pește: ceafă de porc, picioare de porc, șunculiță…
Însă nu toate subiectele de discuție au la sfârșit poante la fel de hazlii.
Harta conturată de ideile care vor fi abordate în interviul cu Adrian Stănică își întinde tot mai mult granițele și aduce la lumină aspecte pe cât de diverse, pe atât de surprinzătoare. Istoria pământului și a apelor capătă sens în curgerea timpului când afli că faleza stâncoasă de la Capul Doloșman tânjește după legătura pe care o avea pe vremuri cu insula Bisericuța, conexiune întreruptă de un cutremur care a dus la fundul apei și o parte din așezarea Argamum.
De fapt, cetatea Argamum este expusă și astăzi doar în proporție de circa 5%. La Histria, lucrările arheologice au descoperit cel mult 20% din ce se află sub pământ, dar nici ce avem în fața ochilor nu este protejat cum se cuvine. „Acum trei ani, pentru Flavours of Romania”, își amintește Charlie, „pășeam pe mozaic antic de 3000 de ani la Histria. E nevoie și de protecție, să poți lua cu tine fragmente de istorie de acum mii de ani este incredibil!”
Apariția unui băiețel cu ochii cârpiți de somn întrerupe pentru scurt timp avântul poveștilor. L-au trezit părinții ca să îl vadă pe Charlie în carne și oase după ce doar cu câteva ore mai devreme îl văzuse la televizor vorbind despre alte locuri din țară pe care micuțul le vizitase în vacanță. „Bună seara, salut! Ce faci?”, exclamă Charlie în română, iar băiețelul zâmbește semi-adormit, aruncat pe neașteptate într-o întâlnire apărută de nicăieri.
Pentru Charlie, astfel de momente fac parte din programul zilnic, se desfășoară aproape întotdeauna după același ritual. Oamenii îi mulțumesc pentru documentarele făcute despre România, îi povestesc despre locurile pe care le-au descoperit călcându-i pe urme și strâng rândurile în jurul lui pentru o fotografie care păstrează amintirea unui moment de povestit și altora. „Zâmbiți!” spune Eduard Bucur înainte să își fotografieze oaspeții, după care fiecare se întoarce la rostul său, să doarmă, să vegheze, să mănânce, să asculte, să povestească.
Conversația cârmește inevitabil spre deltă, cu canalele ei colmatate de decizii din trecut și neputințe din prezent, cu reziduuri aduse de ape de la mii de kilometri distanță, cu specii de pești aflate în pericol, sufocați de apa stătută, privați de spații de reproducere, amenințați de pescuitul excesiv. Bine, Adrian Stănică nu este întrutotul de acord cu narațiunea pescuitului excesiv și are multe argumente pentru a demonta acest scenariu, însă una dintre afirmațiile pe care le face pe marginea acestui subiect sparge imaginile preconcepute despre deltă în cioburi nemiloase, care taie adânc.
„Acum, cea mai periclitată specie din zonă sunt oamenii din sate.”
Prinși în năvodul vremurilor
Aparența de normalitate ascunde multe ochiului grăbit. Cu privirea mijită, portul de la Jurilovca pare acum desprins dintr-o ilustrată din Italia, calm, scăldat de soare, împănat cu ambarcațiuni rapide ancorate în așteptarea turiștilor care vor să ajungă la Gura Portiței și în alte destinații din deltă.
Totuși, cei care cunosc zona de mult timp își amintesc că în urmă cu 10-15 ani locul arăta cu totul altfel. Două-trei magazine mixte și câteva cârciumi, bărci îmbătrânite cu vâsle anchilozate, înnămolite în mal fără noimă.
Apoi s-a întâmplat ceva. Ici și colo au apărut oameni care au început să tragă din greu, să muncească pentru fonduri europene, pentru finanțare, să facă proiecte de investiții în canalizare, drumuri, infrastructură turistică.
„Omul sfințește locul”, spune Adrian Stănică, care a bătut la ușile tuturor primăriilor din jurul lacului Razelm (sau Razim, cum mai este cunoscut) pentru diverse teme de cercetare. „La Jurilovca și la Nuntași am găsit porți deschise, am lucrat împreună, i-am văzut cum au făcut proiecte europene, au investit masiv, au muncit enorm de mult.”
Cu puțin noroc, cei care au schimbat busola în administrația publică au găsit parteneri la fel de energici în spațiul inițiativei private. Chiar parteneri de viață. Soțul Gentiliei, consiliera locală care a organizat deplasarea echipei „Wild Danube” la Gura Portiței, este Cătălin Balaban, președintele Asociației de Pescari Golovița, din care fac parte peste 60 de pescari din zonă.
Coagulați în asociații reunite la rândul lor în federații profesionale, pescarii deltei au căpătat voce în relația cu autoritățile și au trecut la fapte care să le facă traiul mai sigur. Unul dintre rezultatele efortului lor comun este noul ponton plutitor ancorat pe canalul care leagă stațiunea Gura Portiței de lacul Leahova Mică, locul unde facem un popas de prânz și unde Oana și Andrei filmează interviul lui Charlie cu Cătălin Balaban.
După ani irosiți cu vorbe goale despre amenajarea adăposturilor pescărești din Delta Dunării, acest ponton este acum refugiul primitor pentru pescarii din zonă care au astfel acces la camere curate și o bucătărie complet utilată. Condiții civilizate pentru un număr de pescari incomparabil mai mic decât în trecut.
Deși nu se consideră pescar, Cătălin a înființat în 2007 o asociație pescărească, în parte ca să răspundă problemelor relevate de unchiul său, unul dintre pescarii din zonă lipsiți de putere și relevanță în relația cu cherhanaua și instituțiile statului.
Reținerile lui Adrian Stănică despre pretinsul pericol al pescuitului excesiv dobândesc și mai multă consistență în povestea lui Cătălin, care amintește de vremurile când Jurilovca adăpostea a doua cherhana ca dimensiune din Delta Dunării, după cea de la Sfântu Gheorghe. „De la Perișor până la Capul Midia erau 17 brigăzi și aveau 54 de taliene marine. Iar acum sunt două sau trei. Și era resursă. De ce atunci era resursă cu 600 de pescari, iar acum, cu 60, nu mai e?”
Dincolo de faptul că privatizarea societăților de stat după 1990 a dus la scăderea numărului de pescari – unii s-au pensionat, alții s-au îndreptat spre alte activități, în vreme ce tinerii au ocolit sectorul, intimidați de munca grea și veniturile nesigure –, una dintre cele mai mari probleme din domeniu vine din diluarea responsabilităților și birocrația infernală în luarea deciziilor legate de întreținerea deltei. Dacă înainte vreme pescarii puteau să intervină direct în decolmatarea canalelor, acum nu au voie să ridice o creangă fără un studiu făcut de un institut de cercetare sau o autorizație de la Ape, de la Mediu, de la entități care au mai multe inițiale în acronim decât acțiuni în teren.
Impresionat de măreția naturii așa cum este pusă în scenă de deltă, te trec fiorii la gândul că Nicolae Ceaușescu luase decizia ca la începutul anilor 1980 să sece o mare parte din zonă pentru extinderea suprafețelor arabile. Însă, chiar și în aceste condiții, canalele tot erau decolmatate o dată la 3-5 ani. Acest interval de eliberare a căilor de comunicare ale deltei a crescut constant după 1990 până când zone de reproducere a peștilor care ar fi trebuit să fie nisipoase au devenit mâloase, iar deschiderile către Marea Neagră, către sursa de hrană a anumitor specii de pești, au fost blocate.
Federația din care face parte și asociația condusă de Cătălin Balaban este probabil singura organizație care a reușit în ultimii ani să execute operațiuni de decolmatare pe baza unei finanțări europene de un milion de euro. Cu bătaie de cap, cu autorizații, cu studiu făcut de un institut, cu tot, au fost efectuate decolmatări pe o distanță totală de 17 km. S-a întâmplat în 2015.
Viitorul nu e neapărat sumbru, atât timp cât oamenii de aici vor fi implicați direct în decizii care acum sunt luate la sute de kilometri distanță de funcționari cu autoritate care uneori nici măcar nu cunosc speciile de pești.
În plus, există și soluția revigorării tradițiilor locale care pot adăuga o valoare mai mare peștelui capturat: „În Jurilovca există tradiția peștelui afumat, sărat, uscat, există atât de multe lucruri pe care le putem face, dar nu am avut niciodată sprijinul instituțiilor statului, ca să vină și să fie partenerii noștri”, spune Cătălin. Ar fi o cale deschisă către exploatarea sustenabilă a deltei. „Să nu mai pescuim cantitativ, ci calitativ. Să pescuim mai puțin, dar la un preț corect.”
Desigur, toate aceste opțiuni devin eficiente atât timp cât ai și oameni cu care să le pui în practică, ceea ce nu este cazul întotdeauna, din păcate. La Sfântu Gheorghe mai trăiesc astăzi circa 70 de familii de pescari, în timp ce la Sfiștofca, după cum a descoperit Charlie, mai sunt patru familii.
Mereu în mișcare
În iarnă, la Șirnea, sub culmile Pietrei Craiului, cu o săptămână înainte să anunțe începerea filmărilor pentru documentarul „Wild Danube”, Charlie Ottley ducea o luptă pe viață și pe moarte. Într-un grajd scund și întunecat, opintit într-o grindă joasă, Charlie trăgea cu îndârjire de o sfoară trecută peste piept, legată la capătul celălalt de picioarele unui vițel înțepenit în drumul său către viață. O naștere grea (nu e pentru cei slabi de înger), cu sânge, sudoare și chin, sfârșită fericit cu încă un suflet adus pe lume și cu o băutură ritualică.
„Țuică fiartă, da?”, a exclamat Charlie după ce l-a îmbrățișat pe Doru, localnicul de la care a cumpărat casa din Șirnea și care încă își face un rost în zonă.
Pentru Charlie, Șirnea este acum acasă. A descoperit satul cu mai bine de zece ani în urmă, când a început filmările pentru „Wild Carpathia”, iar odată cu trecerea timpului și continuarea aventurii cu noi documentare, s-a înfiripat ideea de a cumpăra o casă tradițională aici, pe care să o restaureze, de care să se bucure în tihnă.
A venit în România din curiozitate, în urma recomandării lui Paul Lister, activist de mediu care a pus în anul 2000 bazele fundației The European Nature Trust pentru susținerea unor proiecte de conservare a mediului în câteva țări din Europa. „Lister mi-a spus să merg în România să văd cum arăta pe vremuri Scoția, înainte să tăiem toți copacii și să vânăm toți prădătorii”, își amintește Charlie.
Ceea ce ar fi trebuit să fie încă un episod dintr-un serial de călătorie pentru televiziune a devenit o alegere de viață. După ce explorase locuri și obiceiuri din lumea întreagă, din Africa de Sud până în Columbia, din Peru până în Spania, Charlie a fost impresionat de ceea ce a văzut în România, unde se regăsesc mai bine de jumătate dintre pădurile virgine din Europa și peste două treimi din prădătorii de talie mare de pe continent. Așa că a schimbat conceptul emisiunii de la culegerea aromelor locale (Flavours of Columbia, Flavours of Peru, Flavours of Scotland) și a pus accentul pe conservarea naturii, pe redescoperirea și valorificarea sustenabilă a unui stil de viață mai apropiat de moștenirea culturală a locurilor. Astfel a apărut „Wild Carpathia”.
„Am fost fascinat să descopăr România, să văd pădurile, munții, biodiversitatea, obiceiurile, tradițiile, oamenii, m-am îndrăgostit de acest loc. Mi-am spus că este un loc care nu a fost încă distrus, destrămat de dezvoltările pe care le vedem în Europa de Vest. Are un suflet care poate fi salvat.”
Charlie Ottley
Pe cât de diferit a fost documentarul filmat în România de ceea ce făcuse Charlie Ottley înainte, pe atât de important a fost impulsul primit din partea moștenitorului coroanei britanice, Prințul Charles de Wales, care susținut proiectul, acordând un interviu la reședința sa din Scoția.
A fost o ocazie pentru Charlie să suprapună imaginile din România cu peisajul sterp din Scoția, unde exploatarea intensivă a pădurilor timp de sute de ani și exterminarea tuturor prădătorilor a schimbat ireversibil ecosistemul. Vastele păduri caledoniene rămân și astăzi doar în memoria legendelor și folclorului local.
După România, Charlie ar fi trebuit să meargă mai departe, să filmeze „Flavours of Australia”, locul de care este legat atât formal (are și cetățenie australiană), cât și emoțional (bunicul său din partea mamei a fost fermier în Tasmania).
„Dar am rămas aici.”
Au urmat noi episoade „Wild Carpathia”, a venit apoi și serialul „Flavours of Romania”, iar între timp a apărut și Oana Mihai în viața lui Charlie. Colegă de echipă și parteneră de viață, Oana completează rostul lui Charlie la Șirnea, acolo unde au lucrat cot la cot să restaureze și să reamenajeze casa tradițională din lemn pe care au cumpărat-o. Au făcut-o cu destul succes cât să îi inspire și pe alții să le urmeze exemplul în loc să aleagă calea betonării facile a unui colț de natură.
Pandemia le-a dat peste cap toate planurile, dar Charlie este un izvor efervescent de idei, ceea ce explică măcar în parte diversitatea activităților care îi descriu parcursul profesional: agent de vânzări, jurnalist, poet, gazdă și realizator TV, cameraman, regizor, producător, cantautor.
Împreună cu Mihai Toma (autorul albumelor Flukata, Dacika și Carpatika), Charlie a lansat anul acesta piesa „Edge of Bucegi” (de la min. 19:40), iar anul trecut au colaborat pentru clipul video „Never leave the page unfilled”.
Cu tolba plină de materiale vizuale spectaculoase din țară, în mijlocul celei mai severe faze a restricțiilor din 2020, Charlie s-a încumetat să facă o campanie de promovare a României pe BBC World News, locul de întâlnire cu o audiență de sute de milioane de persoane din toată lumea. A fost o campanie în toată regula, cu patru filme scurte difuzate timp de o lună, cu brand de țară clar definit, cu finanțare venită din zona privată – „sectorul public nu ne-a dat niciun ban, pentru că toate bugetele lor erau înghețate”.
Conform unui studiu independent de audiență făcut pentru BBC, a fost una dintre cele mai reușite campanii de țară derulate vreodată. „Studiul a arătat că 91% dintre cei care au văzut clipul vor să meargă în România. Sau ar recomanda asta prietenilor lor.”
Relaxarea restricțiilor a făcut posibilă reluarea planurilor pentru documentarul „Wild Danube”, inițiat în 2019: discuții cu potențiali parteneri, asigurarea finanțării, programarea filmărilor, organizarea deplasărilor prin deltă. Dar asta nu îndeamnă că mintea lui Charlie stă locului, concentrată pe un singur subiect. În ambarcațiunea rapidă care ne-a dus de la Jurilovca la Gura Portiței, a venit cu ideea unei cărți pentru copii, care să îi facă să îndrăgească delta. La întoarcere, deja născocise un logo de destinație turistică pentru Jurilovca.
Perspective diferite
Nu îl stârni la vorbă pe Adrian Stănică dacă nu ești dispus să îl urmărești. Dar dacă chiar vrei să afli câteva dintre poveștile deltei, șezi blând și ascultă-l.
După mai bine de 30 de ani petrecuți pe canale, pe lacuri și pe mare, încă de pe vremea când și-ar fi vândut sufletul pentru o porție de mici ca alternativă la mesele expedițiilor științifice alcătuite doar din pește, conserve și gemuri, Adrian Stănică a strâns suficiente date și povești cu care să demonteze autorizat mituri și prejudecăți.
Pe plaja aspră de la Gura Portiței, ars de soarele amiezii și ciupit fără milă de țânțari, Adrian expune pentru „Wild Danube” coordonatele câtorva dintre proiectele de cercetare în care este implicat. Ar putea să descrie la fel de argumentat care este povestea țărmului pe care ne aflăm.
„Oamenii vorbesc despre plajele sălbatice, virgine, neatinse. O prostie!”, spune Adrian. „Dacă te raportezi la compoziția nisipului, alcătuit din scoici, toate scoicile astea nu existau în Marea Neagră acum 100 de ani.”
Rapana venosa, gastropod de talie mare care lasă în urmă acele cochilii mari în care „auzi” vuietul mării, a apărut în Marea Neagră după Al Doilea Război Mondial, venit clandestin din câte se pare cu vasele de război americane. Este o specie invazivă care se hrănește în principal cu stridii și midii, care la rândul lor au un rol important în filtrarea apei de mare.
Scoica Mya arenaria, venită în anii 1960 din Atlantic, este unul dintre principalii responsabili pentru modificarea granulației nisipului. Doar că acum compoziția nisipului de pe plajele Mării Negre este determinată de apariția în anii 1980 a scoicii Scapharca cornea, venită din apele Extremului Orient.
Ai putea crede că invazia nevăzută a apelor mării se desfășoară într-un singur sens, dar Adrian vede și giratoriul în care natura face o întoarcere la 180 de grade. „Sunt scoici care au plecat de la gurile Dunării și care au ajuns pe Mississippi, unde practic au distrus fauna locală.”
„Facem un talmeș-balmeș absolut dramatic fără să ne dăm seama, doar din activitățile umane.”
Adrian Stănică
Inițial era vorba despre neglijență, pentru că lumea nu dădea doi bani pe aceste aspecte de mediu cunoscute doar de specialiști, dar de ceva vreme încoace deja există reguli destul de stricte legate de locurile unde pot fi spălate navele, unde poate fi evacuată apa din cală. „Chestie care la unii funcționează, la alții nu”, atrage atenția Adrian Stănică. „Depinde foarte mult cât de eficientă este autoritatea portuară. Noi avem legi extraordinar de bune, dacă s-ar ține cont de ele. Aici este buba majoră.”
Conversația cu Adrian Stănică dezvăluie straturi de poveste la care turistul obișnuit din deltă nu ajunge, dar în egală măsură destramă iluzia că prezentul ne aparține, în măsura în care condiționat de un trecut pe care nu l-am trăit și se îndreaptă către un viitor pe care nu îl putem anticipa întrutotul. Da, este adevărat, ecosistemul Deltei Dunării este în perpetuă schimbare, doar că impactul oamenilor se manifestă din ce în ce mai acut, iar efectele sunt tot mai dramatice.
„Ai Razelm drept golful străvechi din epoca greacă, romană, bizantină. Pe vremea aceea era un golf deschis. Histria, Argamum, toate erau pline de viață atunci, în ciuda prădăciunilor făcute de populațiile barbare. Oamenii s-au întors pentru că afacerile erau bune aici. Dar, acum 1500 de ani a existat o modificare a tiparului de sedimentare care a înnămolit golful și l-a transformat într-o lagună.”
Însă fluctuațiile tot mai ample de temperatură influențează mult mai rapid dinamica schimbărilor din deltă. „Avem acum și zile cu temperaturi extrem de scăzute pentru această zonă, iar migrația șacalilor poate fi legată de aceste fenomene, întrucât pot traversa Dunărea când fluviul îngheață.”
Un alt efect nefast al acțiunilor umane ne reamintește că Delta Dunării nu este un colț izolat de lume, o rezervație neprihănită, ci un rezervor viu, hrănit permanent cu ape aduse de la mii de kilometri depărtare. În afară de studiile care identifică poluanții „tradiționali” – metalele grele, nitrați, fosfați, amestecuri de hidrocarburi –, cercetările efectuate în Delta Dunării au început să înregistreze prezența particulelor de plastic chiar și în cele mai izolate lacuri.
„Am început să urmărim microplasticele în amonte de Porțile de Fier, în aval, până la Marea Neagră, și adânc în platoul continental. Am prelevat circa 600 de probe de sedimente, toate conțin particule de plastic. Este ceva care te sperie indiferent de cât de cu capul pe umeri ești.”
Drept urmare, la sfârșitul lunii iunie, când echipa „Wild Danube” s-a alăturat Patrulei Zero Plastic, Charlie a oferit un exemplu de comportament responsabil nu doar celor care lasă deșeuri din plastic în deltă, ci și tuturor din țară care își închipuie că gunoiul aruncat aiurea nu mai există și nu mai pune probleme doar pentru faptul că nu îl mai au în fața ochilor.
Cărări de viață
Când a filmat prima oară în România, în 2011, Charlie a căutat să închirieze o mașină după gusturile lui și nevoile de producție ale unui documentar de televiziune. Tracțiune integrală ca să ajungă în orice cotlon al țării, cutie manuală pentru că nu suferă automatele, solidă și fiabilă ca să nu rămână în drum, accesibilă ca preț de închiriere și costuri de întreținere ca să se încadreze într-un buget mereu limitat.
La fața locului a găsit o singură opțiune. Dacia Duster. Asta sau nimic altceva.
Nu cunoștea marca. Dacia a intrat pe piața din Marea Britanie în 2013 cu Sandero, Sandero Stepway și Duster, iar până anul acesta a vândut acolo peste 200.000 de mașini, majoritatea clienților fiind persoane fizice.
În mod normal, probabil că Charlie nu ar fi fost oricum unul dintre primii clienți Dacia din Marea Britanie. Dacă ar fi rămas într-una dintre slujbele bine plătite din trecut – a fost cel mai tânăr manager de expoziție din istoria BBC Haymarket Exhibitions –, ar fi avut mașină de serviciu, iar ca persoană fizică a preferat mereu să cumpere mașini de ocazie de 1.000-1.500 de lire.
Ca să-și ia carnetul de conducere înainte de 18 ani, a dat mai întâi examen de permis pentru mașini cu cutie automată, dar imediat ce a împlinit vârsta regulamentară, a trecut pe manuală. „Nu îmi place să conduc cu cutie automată. Sunt ușor de folosit în oraș, dar dacă vrei să explorezi și să controlezi mașina, ai mai mult control cu manuala. Te poate scoate din situații complicate mult mai repede. Automata mă face să adorm, pentru că nu fac nimic, doar stau acolo. Urăsc și ideea mașinilor autonome, pentru că te implică și mai puțin în proces.”
Își amintește că prima lui mașină a fost un Renault 18, dar l-a înlocuit foarte repede cu un microbuz VW verde cu care a călătorit hai-hui prin Europa, împreună cu prieteni și cu tovarăși de călătorie culeși de pe traseu. „La un moment dat eram opt oameni în mașină.”
Următorul vehicul a fost o alegere pragmatică. În ultimul an de facultate – a studiat teologie și filozofie la Bristol University – în loc să dea banii pe chirie, a preferat să își cumpere un Leyland Sherpa Camper, pe care să îl poată vinde la sfârșitul anului universitar. „Părinții au considerat că e ceva cam excentric, dar le-a plăcut raționamentul economic. Am găsit pe cineva cu garaj într-o zonă frumoasă din Bristol și am întrebat dacă pot plăti 15 lire pe săptămână pentru electricitate și să parchez acolo. Aveam TV, curent, o masă, două banchete, WC chimic, duș, iar patul era deasupra locurilor din față.”
A trecut de câteva ori de la mașină de serviciu la o vechitură de ocazie în decursul acelor salturi bruște de viață care îndrumă sufletul pe calea potrivită. La 25 de ani, și-a dat demisia din postul de manager de expoziție pentru că s-a simțit blocat într-o fundătură fără sens, făcând ceva care nu îl împlinea. A profitat de cursurile de scriitură pe care le urmase în paralel cu serviciul și a găsit un loc de muncă într-o redacție, la un salariu cât o treime din venitul anterior. „Câștigam mai puțin, dar eram mai mulțumit de ceea ce făceam, îmi câștigam pentru prima dată existența din scris.”
S-a înfiripat o nouă carieră care l-a dus curând în Statele Unite, unde a devenit corespondent la Hollywood, luând interviuri și făcând fotografii cu celebrități. Slujba care ar fi trebuit să îi stimuleze și să îi pună în valoare creativitatea a virat abrupt către rolul unui paparazzi fără scrupule, o partitură pe care nu era dispus să o interpreteze. „Toată lumea în jurul meu făcea filme, muzică, actorie, spectacole, producție, regie, iar eu mă simțeam ca o căpușă, un parazit. Am renunțat la casă cu piscină, la bani, m-am întors acasă.”
Înapoi în Marea Britanie, a început să scrie poezii pentru publicații și evenimente speciale – versuri cu tâlc și spirit, scrise în urma unui proces jurnalistic foarte serios, cu interviuri și documentarea subiectului – și i s-a încredințat o rubrică de călătorie în „The Express”, intitulată „The Weekender”, cu recomandări turistice pentru petrecerea sfârșitului de săptămână.
Cu experiența acestei rubrici la purtător, Charlie a rostogolit conceptul spre televiziune, împreună cu prietenul Alasdair Grant. Au început cu un episod-pilot propus canalului Travel Channel, iar de acolo s-a clădit o serie filmată timp de șase luni în Marea Britanie, urmată de ”Flavours of Chile”, „Flavours of Peru” și celelalte până când au aruncat ancora în România, iar Charlie și-a găsit aici al doilea loc din viață pe care să îl numească „acasă”.
Cutreieratul lumii l-a dus pe Charlie pe vârfuri de munte și în adâncuri de mare, pe spinarea unui elefant în Africa de Sud sau călător în cel mai luxos tren din Marea Britanie, „Royal Scotsman”. Doar că, spre deosebire de scufundările după bureți de mare sau zgâlțâiala necontrolată pe spatele unui struț adult, interacțiunea lui Charlie cu Dusterul pe parcursul a sute de mii de kilometri a generat o relație mult mai durabilă. „A devenit un fel de extensie a picioarelor mele. Cunosc perimetrul unui Duster la fel cum știu conturul propriilor degete. Când îl conduc, nu m-am simțit niciodată mai în control într-o mașină.”
La început au fost Dustere de închiriat, cu care Charlie a urcat până în creierii munților, pe drumuri forestiere desfundate sau pe trasee încărcate cu zăpadă, pe arșiță și pe viscol. Pentru „Flavours of Romania”, deși în fața camerei se afla o motocicletă Harley-Davidson, cu care Charlie voia să evoce accesibilitatea destinațiilor trecute în revistă, în spate trudea tot un Duster pentru echipă și echipamente. Luni întregi de filmare cu o mașină care, chiar și la cel mai bun preț de închiriere, tot punea presiune pe bugetul de producție cu până la 1.000 de euro lunar. Bani care ar fi putut fi folosiți pentru aparate mai performante sau mai mult timp în camera de editare și montaj.
Sprijinul primit din partea Dacia, care i-a pus la dispoziție în mai multe rânduri Dustere din parcul propriu, i-a dat lui Charlie o mână serioasă de ajutor în realizarea documentarelor din România, iar pentru „Wild Danube” această colaborare a trecut într-o nouă etapă, odată cu intrarea în echipă a unui Duster alb, partener de încredere în aventura din Delta Dunării.
Dacă România i-a oferit lui Charlie Ottley un al doilea cămin, implicarea Daciei în realizarea „Wild Danube” i-a rezervat o premieră: a fost prima oară în viața lui Charlie când a ieșit dintr-un showroom auto la volanul unei mașini nou-nouțe.
Îmbrățișarea fermecată a deltei
Roua dimineții presară broboane strălucitoare oriunde vezi cu ochii. Ceața s-a ridicat, iar soarele a luat în stăpânire colțul de deltă de la Dunavățu de Jos, limba de pământ care cu mii de ani în urmă era o peninsulă în toată regula, scăldată doar de întinderile de apă ale Mării Negre.
Locurile, timpurile și oamenii se schimbă. La această constatare facilă, Adrian Stănică ar adăuga și că lucrurile nu sunt mereu colorate doar în alb sau în negru, oferind drept exemplu tăierea iresponsabilă a unor canale noi în deltă în anii 1970, ceea ce dat peste cap fluxurile hidrologice naturale, însă a și contribuit la stabilizarea terenului cu aluviuni mult mai fine, contrabalansând subsidența zonei deltei, adică fenomenul natural de scufundare din bazinele de sedimentare.
Un alt exemplu pentru răsturnarea unor situații aparent fără speranță este oferit de lacul Nuntași, care anul trecut a secat în totalitate din cauza secetei severe care a pârjolit Dobrogea în 2020. Lucrările demarate pe matca râurilor care alimentează lacul au făcut ca anul acesta să se acumuleze un strat subțire de apă, care s-a încălzit mai repede decât alte lacuri din zonă. Astfel, au apărut alge și crustacee care au oprit un grup de păsări flamingo din migrația lor, oferindu-le hrană și un moment de odihnă. Apoi albul s-a înnegrit la loc, pentru că vestea a atras turme de gură-cască care au năvălit să vadă minunea cu ochii lor, speriind păsările care și-au văzut grăbite de drum.
La fel, stuful deltei și-a văzut soarta schimbată de câteva ori în ultimele decenii. Dacă înainte de 1990 a fost materie primă esențială pentru combinatele de celuloză și hârtie, curând după aceea stuful a fost ignorat pe plan local. A fost apreciat în schimb la export, România devenind unul dintre principalii furnizori din Europa. Schimbarea recentă a legislației în sensul utilizării stufului pentru acoperișurile pensiunilor care se construiesc acum în deltă a redirecționat această resursă vastă din nou către piața internă.
Acum zece ani, când și-a construit prima pensiune în Dunavățu de Jos, Grigore Bejan n-a avut nevoie de regulamente și legi ca să aleagă acoperișul de stuf pentru construcțiile lui. Chiar dacă nu știi că Grig, cum îi spun cunoscuții, este trezorierul obiectelor vechi găsite de oamenii locului prin poduri și șoproane, este ușor să înțelegi cât de dragă îi este zona.
Clădirile pe care le-a ridicat aici respectă arhitectura tradițională și adăpostesc în orice cotlon uși străvechi, rame de geam coșcovite, un banc de lucru de lemn mâncat de molii, bărci de demult care își deapănă amintiri pe mal, prea obosite să se legene în valuri, sculele și uneltele meșteșugarilor care nu mai sunt. Chiar și lucrurile noi cu care a amenajat camerele se inspiră din lumea din jur.
Grig este atât de mândru de acest colț de lume, încât are mereu la îndemână câte o poveste de-a locului, din prezentul mereu surprinzător sau din vremuri pierdute în faldurile timpului. „Știi că regele vizigot Alaric a plecat din Dunavăț când s-a dus să cucerească Roma?”
S-a implicat fără rezerve în acțiunile de îndepărtare a deșeurilor din natură și a însuflețit evenimente care să scoată locul din anonimat, cum este concursul de pescuit „Cupa Șharaiman” sau taberele de pictură pe care le organizează de câțiva ani.
Grig nu s-a născut în deltă, dar a devenit parte din ea, la fel ca alte suflete venite din zări îndepărtate, prinse în mrejele apei, pământului și naturii de la capăt de țară.
Eduard Bucur, patronul șugubăț de pensiunea din Jurilovca, deși a lucrat pe pescador și este pe jumătate dobrogean din partea mamei, s-a stabilit în deltă abia acum zece ani, coborât de la munte, de la Sinaia.
Cătălin Balaban, care poartă de grijă pescarilor și încearcă să promoveze mierea tradițională din Jurilovca, s-a născut la București și a petrecut doar vacanțele în deltă, la bunici, dar în 2005 a ales să își facă un rost aici, locul unde s-a însurat, unde își crește copiii, unde trăiește viața care îl face să se simtă împlinit.
După ce a pendulat zeci de ani între spațiul închis al apartamentului din București și cerul fără limite al deltei, Adrian Stănică se gândește tot mai serios să își cumpere o casă la Jurilovca, ca să fie și mai aproape de spectacolul mereu surprinzător al naturii. Dacă ar avea și un smochin în curte, ar fi perfect.
Mai sunt și alții prinși în vrajă. Tinerii care îl înconjoară pe Charlie în parcarea din dreptul unui magazin sătesc, domnul care îl abordează la micul-dejun, la Dunavățu de Jos, toți entuziasmați de faptul că descoperă delta alături de cel care i-a îndrumat să descopere și alte locuri din țară.
Alături de toți este Charlie. Britanicul cu rădăcini australiene, călător în toată lumea, care a ales să aducă România mai aproape de români și care prin ceea ce face îi aduce pe români mai aproape unul de celălalt. Un visător cu spirit practic, purtat de valurile vieții până în locul unde se răsfiră o parte dintre apele continentului, unde flora locului și fauna lumii își găsesc un adăpost, unde se revarsă oamenii cu suflet deschis și drag de natură, care se bucură și se îngrijesc de Delta Dunării.
Fotografia de deschidere: Dreamstime.com
