Respiră adânc, închide ochii și enumeră, rând pe rând, orice fel de sport îți vine în minte. Poate fi un sport practicat doar cu forța propriului tău corp, un sport pentru care ai nevoie de o minge, un sport care se joacă individual sau un sport de echipă. Și te poți gândi mai ales la sporturile cu motor. 

Acum deschide ochii și imaginează-ți că, indiferent de sporturile pe care le-ai enumerat anterior, aproape oricare dintre ele este asociat, într-un fel sau altul, cu o simplă doză de băutură energizantă de 250 de mililitri lansată într-o stațiune de schi din Austria în 1987. O doză din aluminiu, vopsită în roșu și argintiu, cu doi tauri furioși pe ambalaj.

O doză de Red Bull. 

Un deceniu pentru o licență în marketing

Dietrich Mateschitz a avut nevoie de 10 ani pentru a finaliza studiile de licență în marketing la actuala Universitate de Economie și Business de la Viena. Avea deja 28 de ani când a ieșit de pe băncile facultății, dar s-a integrat rapid în mediul economic: s-a ocupat de campanii de marketing pentru detergenții produși de Unilever, pentru ca apoi să devină director de marketing pentru Blendax, o companie de produse cosmetice achiziționată mai târziu de oamenii care produc Head & Shoulders. 

La începutul anilor ‘80, programul tipic al lui Mateschitz era încărcat cu călătorii de afaceri pentru promovarea produselor Blendax, de la șampon până la pastă de dinți. Așa a ajuns la un moment dat în Thailanda, acolo unde, dintr-o pură întâmplare, austriacul născut în 1944 a cumpărat o băutură populară în Asia în special printre șoferii de camion și muncitorii din fabrici. Era o doză de Krating Daeng – „Taur roșu” în limba thai – o băutură energizantă cu cafeină și taurină disponibilă în sticluțe de 150 mililitri asemănătoare cu recipientele în care găsești și în prezent siropuri pentru tuse. 

Chiar dacă teoretic nu făcea parte din publicul țintă, lui Mateschitz i-a plăcut băutura energizantă. În locul lui, probabil te-ai fi gândit cum faci să comanzi Krating Daeng și acasă. În schimb, Mateschitz s-a gândit cum să producă Krating Daeng și acasă. În Austria. 

Prin intermediul contactelor sale din lumea marketing-ului, a ajuns rapid la Chaleo Yoovidhya, omul de afaceri thailandez care deținea băutura Krating Daeng prin intermediul unei companii cu nume de medicamente: T.C. Pharmaceuticals. 

O nouă rețetă, un nou public țintă

În 1984, Mateschitz și Yoovidhya au fondat împreună Red Bull GmbH cu scopul de a produce împreună o băutură energizantă pentru piața europeană. Fiecare dintre ei deținea 49% dintre acțiuni și a investit inițial 500.000 de dolari, în timp ce restul de 2% dintre acțiuni au fost acordate fiului lui Yoovidhya. Totuși, înțelegerea a fost ca Mateschitz să conducă de fapt întreaga afacere. Și o face și acum – Yoovidhya a încetat între timp din viață. 

Pe parcursul următorilor 3 ani, Mateschitz a pus la punct rețeta pentru noua băutură și a făcut ceea ce îi plăcea cel mai mult: a gândit forma de prezentare a produsului, precum și conceptul de marketing.

Primele doze de Red Bull au apărut oficial în stațiunile de schi din Austria în 1 aprilie 1987. Băutura era însă diferită de cea originală din Thailanda: cantitatea de cafeină este mai mare – 80 de miligrame pe doza de 250 ml, aproximativ cantitatea de cafeină dintr-un espresso – băutura este carbogazoasă, iar aromele sunt altele. Ba chiar diferă în anumite țări. În plus, Mateschitz avea un target complet diferit de public: Red Bull se adresa persoanelor tinere și active, dispuse să plătească mai mult pentru o băutură: un Red Bull costă și în prezent de peste două ori mai mult decât o doză de Coca Cola. Iar de pe ambalajul de Krating Daeng rămăseseră doar cei doi tauri albaștri cu un cerc galben pe fundal. 

Cel mai periculos lucru pentru un produs de brand este interesul scăzut din partea consumatorilor. 

Dietrich Mateschitz, co-fondator Red Bull

Câte un Red Bull pentru fiecare sportiv

Red Bull nu s-a lansat întâmplător în lume pe pârtiile de schi. Și asta ne spune chiar Matescitz, într-unul dintre rarele interviuri pe care a acceptat să le acorde presei. 

Cei mai mulți campioni austrieci de schi erau prieteni de-ai mei. Ne petreceam timpul cu snowboarding, windsurfing, mountain bike. Tot în primul an am lansat campania de publicitate cu benzi desenate și am creat primul eveniment Red Bull Flugtag. 

Dietrich Mateschitz, co-fondator Red Bull

Red Bull Flugtag este o competiție ciudată – de fapt, foarte ciudată – în care o serie de concurenți inventează diverse mașinării zburătoare cu care încearcă să planeze cât mai mult până să se prăbușească în apă. S-a organizat inclusiv în București în 2005, 2007 și 2010. 

Treptat, Red Bull a inițiat o serie de programe de sponsorizare pentru sportivi. Primul atlet sponsorizat de Red Bull a fost pilotul de Formula 1 Gerhard Berger în 1989, element care a deschis de altfel apetitul lui Mateschitz pentru Formula 1.

Au urmat apoi numeroși atleți, inițial din sporturile extreme, însă ulterior și din sporturi mult mai comerciale. Așa se face că, pe parcursul anilor, Red Bull a ajuns să aibă o comunitate formată din aproximativ 500 de atleți atât din lumea schiului sau a skateboarding-ului, cât și din fotbal, tenis, baschet sau handbal.

Iar această diversitate este ușor de observat inclusiv în România, care îi are printre atleții Red Bull pe jucătoarea de handbal Cristina Neagu, pe Denisa Dragomir, care concurează în competiții de sky running, sau pe Vlad Dascălu, cel mai titrat și talentat mountain-biker din România.

Acești oameni fac parte din comunitatea Red Bull. Asta au făcut ei: au creat o comunitate globală. Nu poți să spui asta despre Coca Cola sau Pepsi. Probabil că cel mai apropiat exemplu pe care pot să-l dau despre generarea unei comunități globale este Apple.

Nav Sidhu, fost director executiv al agenției de sponsorizare în Formula 1 Sidhu & Simon Communications

De asemenea, compania a sponsorizat și evenimente inedite, precum săritura din stratosferă a lui Felix Baumgartner din toamna anului 2013. Iar în 2014 Mateschitz a co-fondat evenimentul de caritabil “Wings for Life”, o competiție de alergare care donează toate taxele de înscriere unei fundații care cercetează un remediu pentru leziunile măduvei spinării. 

Prin toate aceste asocieri, Red Bull a devenit treptat și un adevărat producător de conținut editorial, prin care a promovat sportivii și competițiile inedite pe care le-a creat. 

Este mai ușor să producem conținut pentru o băutură energizantă decât pentru detergenți. 

Dietrich Mateschitz, co-fondator Red Bull

Ce înseamnă “Red Bull îți dă aripi”?

Anul 1997 avea să rămână în istorie drept unul esențial pentru Red Bull. Este anul în care compania austriacă s-a lansat oficial pe piața din Statele Unite ale Americii, dar și anul în care a lansat la nivel global un slogan folosit și în prezent: “Red Bull gives you wings” / “Red Bull îți dă aripi”. Nu este însă un simplu slogan, așa cum explică Mateschitz, ci un mesaj mai amplu pe care încearcă să-l transmite compania. 

Este o invitație și, în același timp, o cerință să fii activ, alert, să accepți provocări și să te gândești la performanță. O invitație să dai tot ce ai mai bun din tine când muncești sau studiezi. O invitație să-ți cauți limitele când faci sport, dar și să apreciezi momentele de relaxare. 

Dietrich Mateschitz, co-fondator Red Bull

Și probabil că Formula 1 este una dintre cele mai bune competiții în care îți poți căuta limitele.

Primii pași în Formula 1

După parteneriatul cu Berger din 1989, Red Bull și-a extins implicarea în lumea Formulei 1. Mai întâi în 1995, printr-un contract de sponsorizare cu Sauber, urmat apoi în 1997 de o înțelegere asemănătoare cu Stewart Ford, care și-a schimbat ulterior numele în Jaguar Racing după preluarea de către Ford.

Nu era însă suficient. Și, așa cum susținea sportivi din numeroase competiții, Red Bull a decis să susțină și tinerele talente din lumea sporturilor cu motor. Așa a apărut programul de dezvoltare pentru tineri piloți Red Bull Junior, prin care Red Bull a oferit tinerelor talente infrastructura necesară pentru a obține performanțe. 

În 2004, Mateschitz a “mirosit” oportunitatea perfectă pentru a trece la pasul următor: propria echipă de Formula 1. Red Bull a profitat de nemulțumirile corporatiștilor de la Ford cu privire la performanțele Jaguar Racing și a cumpărat echipa, ocazie cu care a preluat și uzina de la Milton Keynes. 

“Când am ajuns la o anumită rată de creștere ne-am dat seama că trebuie să ne extindem dincolo de conceptul de marketing din sporturile extreme. Proprietarii au decis că este momentul potrivit să avem propria echipă în Formula 1 pentru a controla marketing-ul și piloții pe care îi aduci în sport”, afirmă Dominik Mitsch, fost director de marketing al Red Bull, într-un interviu acordat pentru The New York Times.

De la bun început, scopul pe termen lung a fost unul pe cât de ambițios, pe atât naiv din perspectiva rivalilor: lupta pentru victorii și titluri mondiale.

“Am vrut să explicăm ce reflectă brandul Red Bull: suntem rapizi, folosim tehnologie de înaltă clasă, suntem extremi în multe privințe, dar avem și un grad de auto-ironie și suntem un pic controversați. De la bun-inceput ideea a fost să câștigăm titlul mondial, nu să avem o mașină cu brandul Red Bull care să meargă în cerc pentru a promova o băutură. Întotdeauna am vrut să fim în top. Am cumpărat o echipă de Formula 1 pentru că am vrut să câștigăm”, completează Mitsch.

Aparenta naivitate a fost cu atât mai mare cu care Mateschitz i-a încredințat conducerea echipei unui fost pilot de numai 32 de ani care în ultimii ani condusese echipa Arden în Formula F3000: Christian Horner. 

La început, oamenii au privit Red Bull ca pe o gașcă de petrecăreți. 

Christian Horner, șeful Red Bull Racing

Cum au cucerit “petrecăreții” Formula 1

Cum a reușit gașcă de petrecăreți să-și impună respectul tuturor rivalilor în Formula 1, de la Ferrari și McLaren până la Mercedes-Benz? Foarte pe scurt, prin oamenii potriviți, multă muncă și o finanțare generoasă. Și prin răbdare, desigur. 

Primul pas a fost recrutarea reputatului inginer Adrian Newey ca director tehnic pentru sezonul 2006. După succesele obținute alături de Williams și McLaren, Newey a ales “gasca nebună” de la Red Bull pentru că i s-a promis libertate deplină în dezvoltarea monopostului. În plus, regulamentul tehnic urma să se schimbe radical în 2009, ceea ce reprezenta ocazia perfectă pentru Newey de a-și arăta (din nou) talentul. 

O minte sclipitoare și un document de sute de pagini cu noul regulament tehnic nu sunt însă suficiente pentru succes. Mateschitz a oferit echipei stabilitate financiară, una atât de importantă și regăsită de regulă doar la echipele susținute direct de producători de mașini. Red Bull a modernizat rapid uzina de la Milton Keynes pentru a fi adaptată vremurilor actuale și, în același timp, și-a permis luxul de a investi sume importante de bani în programul Red Bull Junior. 

De altfel, chiar dacă în prezent se consideră că monopostul este esențial pentru succes, piloții au în continuare un cuvânt greu de spus în performanțele unei echipe. Și, pe parcursul anilor, Red Bull Junior a produs numeroși piloți talentați, cele mai sonore nume fiind, de departe, Sebastian Vettel și Max Verstappen. 

În acest context, Red Bull Racing a obținut primele victorii în 2009, pentru ca apoi să domine Formula 1 între 2010-2013, când a cucerit patru titluri mondiale la constructori și patru titluri mondiale la piloți, toate în dreptul lui Sebastian Vettel. 

Motivația arde în noi toți, iar victoriile generează depedență. Frică de eșec ne împinge de la spate pe noi toți de la Red Bull. Formula 1 este o afacere atât de competitiva încât nu-ți permiți să-ți ieși din ritm. 

Christian Horner

Așa cum se întâmplă frecvent în Formula 1, raportul de forțe s-a schimbat din nou în 2014, la introducerea noilor motoare V6 de 1.6 litri. Cu o experiență mult mai vastă în sporturile cu motor, Mercedes-Benz a produs un motor mai competitiv decât Renault sau Honda, unitățile folosite în ultimii ani de Red Bull. Dar Red Bull a fost în continuare în topul ierarhiei la capitolul aerodinamică. 

Mercedes-Benz a dominat astfel startul epocii V6, cu titluri mondiale la constructori și piloți până în 2020, ceea ce a declanșat de altfel o rivalitate pe alocuri toxică între constructorul german și Red Bull. 

Ca producător de mașini, nu cred că este confortabil pentru ei să fie învinși de un producător de băuturi energizante. Ni s-a spus asta foarte clar. Dar noi suntem o echipă de curse și mergem la curse. 

Christian Horner, șeful Red Bull Racing

Și au continuat să meargă. Și au continuat să îmbunătățească monopostul pas cu pas până când, în sezonul 2021, au reușit să câștige titlul mondial cu Max Verstappen în ultima etapă a sezonului.

Nu au reușit să obțină și titlul constructorilor în fața celor de la Mercedes, dar lucrează la asta în acest sezon. Și lucrează de zor tot la Milton Keynes, uzina preluată de la Jaguar în 2004 și modernizată la standarde high-tech. 

O vizită la fabrica Red Bull Racing

Dacă nu ai ști că ai pus pe Google Maps destinația corectă, „Red Bull Racing Factory”, ai avea impresia că te-ai pierdut. Locul în care te aduce GPS-ul pare mai degrabă o zonă oarecare de la marginea unui sat britanic. Suntem la 80 de kilometri de Londra, e mult verde în jur, iar clădirile au cel mult un etaj, în contrast cu glam-ul pe care ți-l asumi mental când îți imaginezi că ajungi la headquarters, birourile centrale ale echipei care conduce sezonul de Formula 1.

Dar cel mai adânc contrast dintre ce pregătește creierul și ce găsești acolo este liniștea perfectă a zonei. Am ajuns în locul în care se produc motoarele care zguduie inimile fanilor și vibrează în televizoarele din toată lumea, dar aici se aud păsări și se simte fiecare adiere de vânt prin copacii perfecți plantați într-un gazon perfect.

Nu am greșit destinația: suntem la marginea orașului Milton Keynes, o localitate care adună puțin peste 200.000 de suflete. Cele mai norocoase dintre ele, vreo 1500, vin la birou în câteva clădiri așezate una lângă alta și care ascund fabrica echipei de Formula 1 care a reușit nu doar să se ia de guler cu giganții Ferrari, Mercedes, McLaren, ci să-i și bată. At their own craft, cum zic oamenii de aici.

Suntem obișnuiți cu Red Bull și cu reușitele sale în Formula 1, însă dacă te îndepărtezi puțin de detalii și analizezi imaginea generală, e aproape incredibil că un producător de băuturi a venit în sportul ăsta aparent de nicăieri și a deranjat ape care păreau bătute-n cuie nu doar istoric, ci și tehnologic. Cu atât mai mult cu cât, în cazul Red Bull, nu există explicația „utilizăm Formula 1 ca rampă de lansare a tehnologiilor pentru dozele din magazine”. Oamenii ăștia sunt aici să câștige, iar motivul pentru care fac asta este simplu: gloria. Mândria de a fi primul.

Farmacia Red Bull Racing

Nu știu ce te aștepți să găsești în interiorul unei fabrici de Formula 1, dar îți pot spune acum, după o oră în care am vizitat sediul Red Bull Racing la Milton Keynes, că tot ce-i acolo îți depășește așteptările. Pe lângă liniștea contrastantă de la exterior, interiorul pare mai degrabă că te pregătește de o vizită la un muzeu modern al farmaciei care mustește de tehnologie. Nimic nu te face să deduci că aici sunt produse mașini. Totul e impecabil și curat.

De fapt, nici nu sunt produse mașini aici. Pentru că ceea ce produc oamenii ăștia sunt de fapt niște prototipuri care costă spre 20 de milioane de euro bucata, cu toate piesele custom desenate, dezvoltate și construite tot aici.

Iar asta înseamnă că nimic din furnicarul unei uzine auto nu se regăsește aici. Nici măcar senzația de atelier pe care-am avut-o când am vizitat fabrica Lamborghini de la Sant’Agata nu se apropie de ce-i la Milton Keynes.

După ce treci de recepție, acolo unde te întâmpină un perete de trofee – „vitrină” e un termen care subestimează colecția de dovezi ale victoriilor în cursele din ultimii ani, primul lucru pe care trebuie să-l faci e să bagi telefonul în buzunar.

Formula 1 e un sport pe cât de spectaculos, pe atât de secretos. Orice detaliu care „transpiră” fără voia inginerilor se poate transforma într-un avantaj pentru rivali. Filosofie care funcționează chiar și în paddock, acolo unde mașinile sunt pregătite de zor pentru cursă. Poți să fotografiezi cât vrei, dar niciodată mașinile din spate când inginerii sunt înfipți cu uneltele în „mațele” monopostului.

În spatele unor uși prin care accesul se face cu amprentă digitală intrăm pe un coridor alb imaculat, iar niște geamuri bine izolate în perete ne permit să urmărim de sus la treabă 20 de electroniști care întorc niște mănunchiuri de cabluri pe toate părțile. Suntem la o zi distanță de finalul cursei de la Silverstone, așa că întrebarea vine natural: „Oamenii analizează deja elementele electronice de pe monoposturile de ieri?”. Oscar, ghidul nostru, zâmbește. Știu că n-are cum să răspundă la întrebări punctuale, așa că contraatacă cu o informație: „Ce pot să spun e că-n fiecare monopost există 7 kilometri de cabluri”.

Dacă pe rivalii lui Max Verstappen și Sergio Perez îi cunoaștem, oamenii de aici se luptă cu gramul, miimea de secundă și cu eurocentul. Dacă un metru de cablu poate să fie mai ușor și păstrându-și caracteristicile, lupta începe să se dea la nivelul costurilor. Uneori, câștigă inginerii. Alteori, câștigă bugetul. Ideea e ca toate elementele să conveargă spre o victorie pe circuit.

Trecem pe lângă atelierul de vopsitorie, unde aflăm că mașinile se vopsesc, nu se înfoliază. Tot ce vezi pe monoposturile Red Bull Racing nu sunt stickere, ci straturi fine de vopsea de calitate superioară aplicate pe elementele din fibră de carbon care per total structurează „livery-ul”, cum îi spun englezii uniformei pe care o recunoaștem cu toții. Mai mult, nuanțele nu-s aceleași pentru fiecare cursă. Există 5 nuanțe de galben, 5 nuanțe de albatru și 5 nuanțe de roșu pe care le utilizează tehnicienii în funcție de condițiile de lumină de pe circuite. Scopul e ca, indiferent dacă o cursă are loc la prânz, după-amiază sau seara, pe nocturnă, culorile să se vadă mereu la fel la televizor.

Laboratorul de prototipuri

Cea mai interesantă porțiune a vizitei e însă alta. Cea în care intrăm într-o sală de dimensiuni apreciabile în care lucrează zi și noapte mașini care seamănă cu niște cuptoare albe verticale. Poți să vezi prin capacul transparent cum se formează piese de dimensiuni diferite, de la un vârf de creion la piese de lungimea antebrațului. Sculptate în titan sub jet de apă care răcește constant zona de tăiere sau construite din alte aliaje ușoare, aceste piese sunt „modelate” doar aici, doar pentru mașinile de Formula 1, iar ritmul de producție variază în funcție de nevoi: uneori, echipa are nevoie de piese de schimb, alteori de piese noi construite special pentru un anume circuit. De multe ori, comenzile dinspre echipă vin vineri, după antrenamentele libere, iar până a doua zi ele trebuie să ajungă deja la circuitul aflat în cealaltă parte a Globului. „E o artă să jonglezi perfect cu numărul de piese produse astfel încât nevoie echipei să fie mereu acoperite”, spune ghidul nostru.

„Prezonul care prinde roata de mașină și mai ales ciocanul pneumatic care îl strânge și-l scoate sunt elemente ultrasecrete pe care le perfecționăm mereu, constant, în căutarea unei economii de timp la boxe. Nimeni nu poate să fotografieze asta” îmi spune Oscar când îl rog să-mi dea un exemplu de piesă custom realizată aici.

Această zonă este cea mai apropiată de definiția unei „fabrici”. Doar că e un hub de manufactură de piese personalizate, iar un bâzâit surd dezvăluie faptul că aici asistăm la producție în adevăratul sens al cuvântului.

Panourile exterioare de caroserie și șasiul din fibră de carbon sunt modelate și produse separat, în cuptoare imense, la temperaturi mari, sub presiune, cu ajutorul unor matrițe. Când trecem noi pe lângă ele, sunt în pauză. Nimic însă nu-ți dă de bănuit că acolo se lucrează cu niște cuptoare care „încovoaie” fibră de carbon: miroase a curat, temperatura e aceeași ca peste tot în celelalte camere vizitate, iar zgomotul nu există.

Vizita noastră se oprește într-un fel de garaj care simulează nu doar ordinea de așezare a mașinilor în boxe (Max în stânga, Checo în dreapta), ci și așezarea fiecărui sertar din fiecare dulap de piese din fiecare paddock în care poposește echipa. Acesta este atât un hub de antrenament (aici se antrenează mecanicii să bată recorduri de timp la schimbul de pneuri, de exemplu), cât și zona în care monoposturile sunt aduse după cursă și desfăcute pentru a fi analizate în detaliu.

Cu toate că tot ceea ce vedem la Milton Keynes face parte dintr-un repertoriu secret, tot ceea ce se întâmplă cu mașina este transmis printr-o „cutie neagră” către Federația Internațională de Automobilism (FIA), care se asigură că toate echipele respectă regulile și regulamentele în fiecare moment, indiferent dacă „momentul” e în timpul cursei sau în fabrică.

O parte încă în construcție a fabricii este sediul Red Bull Powertrains, divizia care se va ocupa de dezvoltarea actualelor și a viitoarelor motoare pe care echipa le va utiliza în Formula 1. Până anul trecut, Red Bull Racing utiliza motoare Honda. După retragerea japonezilor, o echipă de specialiști a preluat și această parte a „distracției”, un alt „munte” pe care producătorul de energizant îl va urca în competiția cu mărcile auto care fac asta in-house. Nu e nici primul, nici ultimul subiect în care Red Bull pleacă din poziția de challenger cu scopul de a-i bate pe producătorii tradiționali.

Vizita la fabrică se oprește la MK7, o aulă cu alură de muzeu în care Red Bull Racing își expune toate monoposturile care au făcut istorie. De la RB1 (de fapt un Jaguar cu alte culori) la RB18, mașina din acest an, trecând prin perioada dominantă Vettel (2010-2013) și apoi spre debutul lui Max Verstappen, care acum șase ani începea lupta cu Mercedes și devenea cel mai tânăr câștigător de cursă în istoria sportului. Avea 17 ani și 166 de zile.

„Când am intrat în Formula 1, celelalte echipe ne priveau ca pe un party-team, eram cei care veneau la curse să aducă distracția. După ce-a venit Adrian Newey la echipă și a desenat primele monoposturi de succes ale Red Bull Racing, am început să câștigăm curse și titluri. Iar lucrurile s-au schimbat radical în ceea ce privește modul în care ne privesc concurenții. Astăzi suntem liderii mondiali în ambele clasamente, piloți și constructori, și vrem să aducem acasă trei trofee în fiecare weekend.

Oscar, ghidul nostru la fabrica Red Bull Racing.

Red Bull în sporturi de echipă

Astăzi, implicarea Red Bull în lumea sportului cu propriile sale echipe înseamnă mai mult decât Red Bull Racing și echipa secundă Alpha Tauri. Producătorul de băuturi energizante deține echipa austriacă de fotbal Red Bull Salzburg, care a cucerit toate titlurile naționale începând din 2014, echipa germană de fotbal RB Leipzig, vice-campioană în 2021 și semi-finalistă în Champions League în 2020, dar și echipa americană de fotbal Red Bull New York. 

Iar în toamna anului trecut s-a implicat și în tenis prin organizarea unei competiții inedite Red Bull Bassline, în care 8 jucători de tenis, printre care Carlos Alcaraz sau Stefanos Tsitsipas, au jucat meciuri scurte de tie-break spre deliciul fanilor din Viena. 

Am reușit să generăm o formă scurtă de tenis cu mult entuziasm și energie pentru a aduce oamenii mai aproape de tenis, pentru a uni oamenii, pentru a aduce copii la eveniment. 

Stefanos Tsitsipas, jucător de tenis participant la eveniment

Entuziasmul, energia, comuniunea cu fanii și pasiunea sunt, până la urmă, cheile succesului pentru Red Bull în sport, indiferent care este el. Și modul inedit în care un producător de băuturi energizante a înțeles să-și promoveze afacerea concomitent cu bucuria adusă fanilor sportului prin performanțele obținute. 

Și, aparent, lucrurile merg bine: Red Bull a vândut în 2021 un număr record de 9.804.000.000 de doze. În medie, mai mult de o doză pentru fiecare locuitor al planetei.

Planeta Red Bull.