Au trecut ani buni de când am citit prima dată într-un comunicat de presă despre sustenabilitate. Odată cu introducerea unor norme de poluare mai aspre și cu planurile pe termen lung ale companiilor, cuvântul sustenabil a devenit – în mod așteptat- un laitmotiv.
Ce înseamnă, însă, sustenabilitate?
Răspunsul explicit îl găsești în DEX și face referire la utilizarea resurselor naturale fără a duce la epuizarea lor sau la degradarea mediului înconjurător. Altfel spus, exploatare regenerabilă. Făcută cu cap.
Cât despre constructori, scopul final declarat constă în atingerea neutralității din punct de vedere al emisiilor de carbon. În funcție de starea actuală a proceselor pe care le au, aceștia spun că pot atinge punctul undeva între 2040 și 2050. Bine, și Uniunea Europeană forțează cumva transformarea prin introducerea Fit for 55, un plan amplu de măsuri pentru diminuarea considerabilă a efectelor poluării.
Pașii pentru transformarea completă a industriei sunt mulți și anevoioși. Nu poți schimba peste noapte o ramură industrială care s-a bazat – și încă o mai face – pe resurse poluante și non-regenerabile. Trebuie făcut un fel de micromanagement la nivel intern, iar aceste măsuri au fost luate deja de anumite companii.
Poate cea mai comună transformare – la nivel mare – o reprezintă utilizarea materialelor reciclate. Și aici nu fac referire doar la plastic – că probabil asta ți-ai proiectat imediat în minte -, ci și la sticlă și metal. Astăzi, multe modele care apar pe piață sunt fabricate din materiale care primesc o nouă viață. Și e cumva normal.
Tot ca parte a dezvoltării durabile, producătorii au găsit materiale noi care să le înlocuiască pe cele greu de procurat. Spre exemplu Alcantara, un produs artificial care a înlocuit „pielea întoarsă” și pe care astăzi îl poți întâlni pe numeroase modele care nu aparțin neapărat producătorilor premium.
Dar până la anii ’70 și apariția produsului Alcantara, industria auto a făcut cunoștință cu sustenabilitatea altfel: prin mașina din soia a lui Henry Ford. Se întâmpla în 1941, la Festivalul Dearborn Days.
Pe silențios dar de neoprit, electrificarea a luat pe sus lumea mobilității, cu avantaje evidente: o mașină electrică nu poluează, poate fi încărcată acum cu ușurință, presupune costuri reduse de întreținere și facilități fiscale. Misiunea PPC Blue este de accelera tranziția energetică în transport și construiește infrastructura de mobilitate în toată lumea.
Descoperă aici stațiile de încărcare potrivite pentru tine și mașina ta, acasă, la birou sau în tranzit.
De la Model T la agricultură
Sper că nu ți-ai imaginat că inginerii lui Henry Ford au produs o mașină din boabe de soia lipite una lânga alta. Nicidecum. Dar până să vă povestesc despre apariția acelui concept care ar fi putut să dea o față nouă industriei auto, aș vrea să vin cu puțin context.
Începutul anilor ’40 au fost marcați de Al Doilea Război Mondial, iar industria statelor implicate în conflictul global mergea într-o singură direcție: fabricarea de echipamente militare. De la armament la mașini de război, de la aeronave la echipamente de protecție. Aproape totul se axa pe susținerea puterilor militare, iar uzinele auto nu au scăpat de transformare.
Cele care și-au continuat parțial deservirea ideilor originale s-au confruntat, însă, cu alte probleme: una dintre ele o reprezenta lipsa materiilor prime, în special a produselor din metal. Și nu-i greu de intuit că această resursă era direcționată către tot ce însemna producție militară.
Henry Ford și-a petrecut copilăria la o fermă din zona rurală din Michigan, iar după ce a trecut la producția de mașini, americanul și-a imaginat modalități prin care să îmbine resursele industriale cu cele agricole. Primele idei au apărut cu mult timp înainte ca Marea Criză Economică să zguduie sistemul american: Ford căuta soluții pentru a înlocui materialele scumpe și greu de procurat cu unele derivate din industria agricolă. Și mult mai ieftine, bineînțeles.
Totul a pornit de la soia, o plantă care astăzi stă la baza unor game variate de produse alimentare: de la sosul sărat pe care îl torni peste mâncarea asiatică până la burgerii pe care îi savurezi atunci când nu vrei să te atingi de carnea de vită.
Numele lui Henry Ford este strâns legat de apariția alimentelor bazate pe soia. Americanul și-a dorit ca sistemul industrial și cel agricol să fie interconectate, iar pentru a găsi soluțiile pe care le căuta a pus bazele unui laborator. Cartierul general a fost stabilit în Greenfield Village, o mică parte a Institutului de Tehnologie Edison – da, da, Edison, cel cu becurile incandescente.
Din dorința de a-i ajuta pe fermierii aflați în dificultate – ca urmare a Marii Crize Economice – în mai puțin de doi ani de la înființarea laboratorului, cercetătorii au ajuns la o concluzie: soia era cea mai bună plantă pentru planurile de viitor ale lui Henry Ford. Planta era bogată în uleiuri și proteine, fibra reziduală putea fi folosită în mai multe scopuri, nu conținea multă apă și putea fi stocată cu ușurință.
Dacă vrem ca fermierii să devină clienții noștri, atunci trebuie să găsim o modalitate ca noi să fim clienții lor
Henry Ford.
De la mâncarea din soia la mașina cu panouri din plastic
Anii petrecuți de inginerii și chimiștii Ford în laboratorul din Greenfield Village au dus la realizarea unor produse pe bază de soia: ulei, lapte, produse alimentare finite și chiar și un material plastic pe care Ford îl putea folosi în fabricarea mașinilor sale.
Cum s-a ajuns acolo? Inginerii au observat că făina de soia degresată reacționa cu fenolul și formaldehida, rezultatul fiind o rășină termoplastică. Aceasta din urmă putea fi turnată sub presiune pentru a realiza piese din plastic pentru mașini. Bineînțeles, structura materialului nu era potrivită pentru utilizarea acestuia în locul pieselor care făceau parte din structura de rezistență. Totuși, pornind de la acest compus, Ford putea să producă butoane, carcase, pedale și chiar scaune pentru tractoare.
În 1937, chimistul Robert Boyer a reușit să producă o foaie de plastic – cu ceva compuși din soia – cu proprietăți noi pe care Henry Ford spera să o introducă în locul elementelor de metal ale caroseriilor.
A urmat un PR stunt în fața presei: Henry Ford a luat foaia de plastic și a început să sară pe ea.
Dacă ar fi fost din oțel, ar fi cedat.
a declarat Henry Ford.
În noiembrie 1940, Ford a apelat din nou la presă. De această dată, pe una dintre mașinile sale personale, chimistul Robert Boyer a montat un portbagaj fabricat dintr-un material plastic special. La vederea aparatelor foto, Henry Ford a luat un topor și a început să lovească portbagajul. Dar la cum l-a ținut, tind să cred că n-au găsit un ciocan: americanul n-a lovit cu partea ascuțită, ci cu capătul pătrat din spate. Și ca să nu strice munca chimistului, zona metalică a fost acoperită cu o protecție din piele.
Dar, oricât de cârcotași am fi, acțiunea lui Henry Ford a dat rezultate: presa a umplut pagini întregi cu descoperirea americanului.
De exemplu, reputata publicație Time a scris că, spre deosebire de majoritatea materialelor plastice comerciale, foile lui Boyer arătau ca oțelul lustruit. Materialul era fabricat din 70% celuloză și 30% rășină, iar rezultatul final era cu 50% mai ușor decât oțelul. În plus, producția lui era mult mai ieftină decât a foilor metalice folosite atunci pentru fabricarea caroseriilor.
Visul lui Henry Ford de a produce o mașină cu caroserie din plastic generat și pe baza culturilor de soia era tot mai aproape de realitate. În noiembrie 1940, Boyer primește undă verde pentru proiect, iar în mai puțin de un an, mașina își face apariția.
A debutat în 13 august 1941 la festivalul Dearborn Days, iar evenimentul a fost completat de o cină festivă. Probabil intuiești și ce preparate au ajuns în farfurii: 14 feluri de mâncare, toate pe bază de soia.
Dar să revenim la mașină. Pe o structură metalică din oțel tubular, Boyer a montat 14 panouri din plastic, fiecare cu o grosime de 9,5 mm. Cântărea sub 500 de kilograme și, bineînțeles, era mai ieftin de produs și oferea un consum redus.
Mașina din soia – pentru că așa a fost botezată – a făcut înconjurul Americii. Nu la propriu, ci doar în paginile ziarelor și revistelor. Unii au văzut în experimentul Ford un produs revoluționar, în timp ce alții au preferat să fie cârcotași. Spre exemplu, fermierii se întrebau dacă în acel an vor cultiva Ford sau Chrysler, în timp ce unul dintre redactorii Clevland Press s-a întrebat de ce nu au întărit plasticul cu spanac. Toate glumele au încetat la scurt timp după ce o capră a mâncat una dintre plăcuțele de înmatriculare fabricată din fibre derivate din soia.
Ce s-a ales de proiect? A fost oprit ca urmare a evoluției Celui de-al Doilea Război Mondial.
Mit sau realitate?
Și totuși, în toată această campanie publicitară, s-a omis – sau s-a pierdut – un lucru important: soia. Deși totul a pornit de la planta pe care organizația lui Henry Ford o cultiva în peste 300 de specii, în compoziția plasticului final aceasta ar fi ajuns într-un procent infim. Nu s-a păstrat nicio formulă a acelui plastic, iar chimiștii privesc cu scepticism posibilitatea ca acel material să fi conținut vreo urmă de soia.
Dar cel mai important lucru care a început odată cu experimentul mașinii din soia are legătură cu ce se întâmplă astăzi în industria auto. Vorbesc despre ideea de a folosi resurse regenerabile, proces care se concretizează pe baza ideii de dezvoltare durabilă. Adică sustenabilitate.
Și totuși, ideea lui Henry Ford de acum mai bine de 80 de ani, este aplicată – nu mot-a-mot – pe mașinile actuale Ford. Din 2008, Ford folosește scaune cu spumă fabricată pe bază de soia. Primele scaune care nu au mai folosit spumă obținută pe baza produselor petroliere au fost cele de pe Mustang, iar cu timpul, modelele oferite pe piețele din America de Nord au trecut la materialul pe bază de soia. Ford spune că a produs peste 18,5 milioane de mașini echipate cu astfel de scaune, iar asta înseamnă o scădere importantă a amprentei de carbon.
Foto principală: Dreamstime
